Van Gogh se recompune cum vrea în cuvinte,
din el imagini au plecat pe punţi de toate vârstele
înfăşurat în nemurire ca-ntr-o postfaţă la dâre de incontinenţă cromatică,
Van Gogh respiră artificial,
conectat la aparate ce fabrică aer greoi şi semantic,
visează dealuri pe care răsar ca flori oameni cu chip negru,
cu mintea ascunsă ca o jucărie stricată şi tot mai mult moartea
e o lumină de neon ca fel de îngroşare a locului în care creier şi soare,
deodată, pe lume şi pânză, au gust stătut.
Lui Van Gogh nu îi mai e bine,
trupul lui a trecut precum valul şi e bine că a şi-a revenit
abia acum, după,
când se trezeşte mort lângă propriile sale tablouri,
şi vrea să le finiseze şi îşi prelungeşte în gând mâna
până la prima frunză,
apoi ochii i se tulbură, în ei se zbat peisajele lui toate,
amestecate ca un coctail prost, ornat cu irişi inutili, captivi,
din gând mâna moartă nu-şi găseşte mişcarea,
şi pânzele nu se mai pot ajunge, împlinite singure, muzeificate,
privirile-i transpiră decolorându-se în straturi,
Van Gogh încearcă să adoarmă, dar somnurile s-au încheiat din viaţă
şi acum gunoi pentru trezire, bibelouri galbene depuse pe dorinţa mortului,
pictură rea cu linii de fugă putrezite, închizând orbiri în forme,
ca semn de absenţă falsă, de ochi bolnav până-n adâncuri,
apoi Theo zace aproape, ca un ţărm invizibil unde culorile
se domolesc şi îmbătrânesc
şi dacă s-ar gândi îndelung l-ar putea ajunge.
Am să mă sinucid încă o dată, din energii demodate un ecou îi spune,
şi urechile lui se înmoaie şi tremură,
în mormânt cineva i-a adăugat o ureche de plastic care îi ţine rece şi îl taie,
dar pielea lui e doar un loc în care ea a fost,
atârnă pe scaune goale şi uneori se aşează
muncitori târzii, cu hainele de oraş ieftin
şi cartofii alunecaţi din coridoarele înclinate ale minţii
în stomacul ca un animal de pradă.
Van Gogh e aproape dintotdeauna conectat la aparate
ce-l strâng din decerebrări repetate şi-l construiesc în piaţa mare
a privirilor şi din el ca o apă neagră un altul iasă
cu clişee rupte împrăştiind coaste,
slăbit în trup ca pumni de râme colorate întretăindu-şi orbirea,
Van Gogh mai visează mâini lungi şi-n loc de unghii pleoape.
Şi nimeni nu-l verifică unde pleacă.
