A fost un accident din care n-am mai ieşit
nişte roţi mi-au traversat picioarele şi eu întârziam acasă
mai multe animale m-au găsit în pădure şi în oase aveam sticlă
am înotat până departe şi apele mă întorceau mucegăit
am ieşit din timp într-o verandă şi stresul era în corpul meu bici
mama a născut câini şi numai eu ştiam că e moartă
am făcut hipertensiune, cancer, accident vascular, anestezie şi autopsie.
Ştiu cine sunt dar nu înţeleg nimic
când privesc înapoi sunt un chip pictat pe o cutie goală
cel care-am fost locuieşte într-o casă iar eu stau afară
pe toţi cei care vin îi întâmpin în curte, fac gesturi peticite,
sunt clovn şi imitaţiile mele au mărimi de pietre, le pierd în şotroane,
cuvintele mi se sleiesc în gură, trec zile şi nu le pot spune,
dacă privesc prea mult mi se scade din carne
şi capul meu e un film derulat până la sfârşit
şi din marginile lui părul se-nmulţeşte-n frânghii
câteva idei stau în ele ca nişte câini mari, mă păzesc şi mă muşcă
aproape urlu, aproape latru,
dar cei care ies din casă mă reciclează, mă recunosc, mă dezmiardă
îmi cumpără haine care mereu se murdăresc şi se descoase pe mine
nu ştiu dar înţeleg cum mintea mea n-a fost pentru totdeauna
tânjesc după creierul meu ca după o bucată de ciocolată,
îmi sparg de fiecare dată când plouă capul şi-l umplu de lujeri
apoi simt că mă uit la televizor cum mă doare
uneori vine un înger, mă pune să jur tăcere şi-mi dă un creier de ciocolată
din nenăscuţi, din zestrea ta de pe lumea cealaltă
dar mi se face foame şi să mănânc e un răspuns vechi
mintea-mi îmbătrâneşte ca o câmpie pustie şi cineva aprinde acolo un bec
văd gânduri ce stau precum lucruri într-un dulap
tot câte doi oamenii se formează-n poduri şi tot mai înalt sar imaginându-mi
o putere peste mine ce mă ridică în aer.
Intru in case desenate pe hârtie, mă chinui şi locuiesc acolo până amorţesc,
iar noaptea cineva îmi şterge ochii cu o radieră.
Pentru mine el e un fel de rudă, de zodie, de ce voi fi dacă voi obosi.
şi-mi spun bravo, ai vorbit despre altul aproape ca şi cum l-ai fi recunoscut.
Mă gândesc că aş fi preferat să înnebunească,
să fie mereu o criză de contact, un şarpe
În alte zile mă gândesc simplu că aş fi vrut să moară.
Îmi trag cu ochiul într-o oglindă spartă:
când erai mică te credeau proastă
şi-acum poate că nu eşti decât tot tu, care-ai crescut.
şi-ţi ies din mână aceleaşi case, pe hârtie.
(in Discobolul, nr 10-11-12, 2010)
