ne-am adunat cu toţii ca în fiecare vară
cred că era ziua multora dar noi sărbătoream precum mai mereu copiii
cei din carne şi-au luat locul sub masă şi în poalele noastre,
cei din glasuri ne-au înșfăcat din mijlocul trupurilor şi ne-au strâns ca o menghină
aş fi vrut să-mi susţin ochii de mama
dar descrescuse de asemenea şi alţi copii o ţineau pe braţe
peisajul se împuţina psihanalitic şi interpretările
erau nişte rufe murdare ce înnegurau cerul
din cuvintele lor pierdeam speranţa că am să mai ies vreodată
mintea fără vlagă îţi stă în cap ca-ntr-un coş de gunoi plin de hârtie
creierul s-a copt şi e deja o nucă
îl vom fărâmița şi vom orna cu el prin altă parte
sub piele un sânge te învecheşte înmulţind ceasuri cu ele însele
trăieşti pentru tine
ca pe o plajă neagră îţi stai în nume cum pe o pătură
ar trebui să ştii viaţa fără copii e o aşa mare prostie,
dar îi vei face, le vei prinde gustul, nu te vei mai opri,
corpul tău va cunoaşte grăsimea ca o devenire,
prin timp vei râde şi vei uita.
în fiecare noapte ei îmi pun un copil lângă mine,
cos privirea lui de somnul meu şi ce văd eu sub pleoape
sunt nişte câmpuri pline cu gene şi genele sunt ca nişte flori
fără număr fără culoare fără noimă rotunde
picioarele mi se curbează, mersul se leagănă,
pielea nu îmi mai ajunge
dintr-o parte a mea în alta ca să traversezi arunci poduri de plasă
aştept să mă trezesc cu privirile dărâmate a zeci de jocuri lego
port ştreanguri de cretă ca pe mărgele
în gâtul meu îşi fac loc câţiva elevi ce tocmai încep şcoala
dacă nu îi învăţ să scrie nu mă părăsesc niciodată.
în sufletul meu se întind acum plante, e bine,
în cap ai mei spun că e aer,
că musafirii pot zăbovi îndelung
că nu voi mai face nicicând crize,
că adriana, iată, creşte şi va da în final mii de plozi,
va trebui să facem cu schimbul
dar ce scump ce bun ce dulce şi cum ne vom distra,
ne vom distra zâmbesc şi-n numele meu izbucnesc fisuri
în fiecare literă zece accidente vasculare răpun muşchii rostirii
şi n-ai nevoie, dă-l naibii, eşti aproape mamă,
viitorul e de-acum un peşte în care eşti până la capăt.
în planurile mele aşez pe pereţi creioane în formă de copil
în planurile mele femeile sunt nişte rochii pline cu crengi
în fiinţa mea de sus pătrunde sufrageria din prima mea casă
am între ochi un copil ca un semn lat şi negru
ştiu că naşti oricum şi nu am voie să ating nimic
în fiinţa mea de jos adorm din somn în somn până când
nu mă mai găsesc.
eu nu sunt adriana
m-am tuns ca un puşti,
capul meu alunecă încă printr-o clepsidră
când voi fi mare o să mă ascund până când
şi vârsta, ca o boală, îmi va trece.
(în Mozaicul, nov 2010)
