Se-adună nămol alb din punctul în care nu mai sunt
amintirea mea e deja un copil foarte mare care urcă prin aer
şi se întoarce scuturat de adâncuri precum un copac de zăpadă.
Se înmulţeşte peste trup catifea groasă
o temporalitate flască lasă să simt vremuri de sertar cu poze
locul meu răspunde cu mine fără socoteală,
în stocul vieţii strălucesc becuri ce o rod în coridoare
drumurile sunt de creion şi mi le şterg ape ce nu circulă
gândul acesta deasupra ca un zmeu iar dacă îl scap
m-am vărsat peste lume printr-un salt plin de noduri.
Aud în gând ca-ntr-o pădure străină focuri pentru carnea mea.
Viermele crescuse pe lângă mine ca un frate foarte mic
într-un invizibil crăpat rar de câte-un măr sau un câine mort
sila de el ca o funie pe gât unsă de mama-n noapte cu săpun de casă
vestea că e un geamăn întors curgându-mi pe ochi
mila că nu ne vom întâlni lipind câteva vârste
fiorii privirii teoretice punându-ne împreună.
Vântul îmi bate mintea ca pe o zdreanţă,
dacă aş mai avea picioare ar fi două alge, aş aluneca.
Visez scurt un cap plin de mingi şi fractura cu care se desface
Ai mei îmi spun că viermele meu aşteaptă
şi izbucnesc toţi ca o apă nefirească
şi parcă sângele mă năpădeşte încă o dată
mă voi împrăştia şi ei nu mă vor putea strânge,
şi stau ca jucării stricate cusute de viermi în cârpe
se cred bolnavi de moarte ca de-o imagine
prefacerile lor nu sunt adevărate şi-un vierme frate îi duce deoparte.
Te ard când eşti gunoi şi nimeni nu te mai aşteaptă.
Intru în cuptor şi-n minte se îndeasă chibrituri
prin gând ultima data se opreşte un ursuleţ de pluş
mâinile miros a prăjituri
fratele meu moare
privirea rigidă se dovedeşte cuburi
îmi imaginez că sunt într-o casă care se foloseşte numai pe ea
intimitatea-i devine culme
praguri senzoriale sunt preşuri de care trec ştergându-mă
sunt un copil lung ca o lumânare arsă.
Iar de aici nu mai ştiu.
