5. Memoriei

Mi-ai îmbâcsit privirea când ai lăsat-o să-şi guste carnea uşoară,

crescută drept copil în acelaşi copil,

dezmărginire mohorâtă într-un lan de oglinzi plăpânde

ce-şi trec din una în alta o imagine mică – căţel mirat ivit din scorojiri de fiinţă,

oprit în moarte ca-ntr-o cuşcă goală,

cu gândurile curgându-i pe lângă sine, strângându-se în jurul unui melc şi

ia-ţi casa şi pleacă, presară-ţi elastic în minte,

fărâmiţează-l ca pe pâine, dă-l paşilor înainte să ţi-l ceară,

şi-n mintea ta mere sunt numai coapte,

cad în iarnă cum ar fi fost bine moartea,

şi te-ai fi lipit de scoarţe cu gândul ca o sârmă neagră visând călduri spumoase,

şi amintiri ca mere şi fulare ţi-ar fi trecut prin ele ochii,

şi n-ai fi fost, puţin mai jos decât dacă ai fi fost, pe treapta cea mai de sus către viaţă,

pregătit să te naşti încă odată,

fiu al memoriei tale, cu tine însuţi aşteptându-ţi venirea,

iar din căţei reziduali ar fi izbucnit alţii şi blana lor albă ca o rană a morţii

ar fi înflorit în semne adânci, iată

melcul e stingher, îl umflă frigul şi, muşchi amorţit,

e prea mare în propria lui casă,

ca şi cum ar fi mai mulţi, acelaşi infinit melc învăluit în el însuşi, carnea moale

scârţâie-n poveşti sărace, ieşite la cerşit printre gândurile câinelui pitic,

iar eu – aş fi vrut să-ţi vorbesc despre timpurile în care nu te puteai ţine laolaltă,

când îmi cădeai la picioare ca o omidă din minte

şi fugeam împreună după ce-ar fi trebuit să păstrezi în fiinţa ta mare,

dar tot copil te ascundeai de alţii, căci

cum vrei să-i oblig pe toţi la mine,

să ţi-i dau păpuşi când te cuprinde dorul,

să le spăl moartea ca rochiţe,

să le adun trecutul ca pe nisip în lopăţele –

văd greu, am ochi îmbrăcaţi pentru iarnă ce descresc ca patinoare îmbătrânite în aşteptare,

privirea desprinsă pluteşte canibală înspre orizonturi fără noimă putrezite-n măşti,

memoria metastazează neîncetat în ea însăşi şi îmi trimite-ades câini mici, nebuni,

ce mor subţiaţi în praguri de case cu melci.

4. Celor de două ori pierduţi

Şi nu orice ochi se deschide cu ceaiuri de muşeţel ca pe vremuri,

când se coseau, din somn şi carne subţire de copil ce creşte

privirile, în dimineţi prin care zburau păsări nevăzute de aer închegat lapte,

când ai fi uitat să te trezeşti dacă ei n-ar fi fost să-ţi ţină viaţa în gândurile lor

ca pe veşminte aburind pe sobă pentru o plecare într-un soi de iarnă

ce urma să sosească cândva, veche fără să fie a altora, îmbibată de semne care

te vor pierde şi, slăbite, se-adună laolaltă şi se fac cicatrici.

Şi nu orice cicatrice e o rană căreia i s-au închis porţile cum erau pe vremuri

trupurile moarte ale celor ajunşi în locuiri bizare din pământuri şi amintiri,

când le făceai căsuţă şi-i vizitai cât puteai, chircit, târât în propria-ţi minte,

şi nu-ţi spuneau nimic, străini ai cuvintelor precum pietrele şi tot ca ele

neputincioşi giulgiului de gânduri în care le-ai siluit fiinţa plăpândă

şi s-au destrămat în interiorul casei

şi s-au împărţit în zeci de fragmente

şi fiecare fragment a rătăcit,

iar tu ai închis casuţa şi ai ieşit din cotloane în largul minţii tale,

acolo unde timpul îşi flutura steagurile colorate ale vârstelor.

Să mă întorc, îţi spui, dar mintea ca o cicatrice îşi coase pliuri groase,

orbeşti încet prin tine şi ochii tăi… săpun.

Te curăţi de adâncuri şi uiţi sau uiţi să spui.

şi vă jucaţi de-ascunsea prin timp, şi mi-aţi rămas ca păpuşile în braţe,

vorbesc în locul vostru şi vă port hainele,

şi prin colţuri de timp adunaţi nu vreţi să priviţi orele ca pe oglinzi,

căci aici nimic nu se încheagă,

e plin de oglinzi moarte care te scad fiinţă din tine însuţi

şi vă cutremură cum jucării fragile vă poartă ca pe imagini nemişcate

din care se scurge piatră.

3. Celui ce e aproape să moară

Numele tău se desprinde de tine cum carnea de pe oase.

Rămâi în mintea mea la fel de singur ca urma unui papuc căruia i-a murit piciorul,

slăbeşti din culori şi se adună în jurul tău praf de cuvinte ce seamănă cu pământul,

te împrăştii şi-ţi frămânţi viaţa ca pâinea,

o vom mânca când ne va fi foarte foame şi-n noi vei fi uitat semnelor,

anii tăi morţi îşi vor căuta degeaba trupul,

nu-i va întâmpina nimeni când câte un gând de-a curge le va brăzda închegarea.

Şi ochii noştri cu chin îţi vor prelungi arătarea, aliment de-a pururi expirat,

o să-ţi piardă uneori un umăr printre lucruri ce te vor însoţi,

o să te uite îmbrăcat în halat când te vor vrea undeva pe o stradă,

nu-ţi va mai fi frig niciodată, sau cel puţin ei nu o vor mai ştii decât cu greu,

în zone de timp subţire în care ce-ai fost e un tablou

în care poţi crede că intri.

Aş vrea

să nu mai poţi muri chiar dacă gânduri şi carne ţi-o cer,

să dai cu pietre în timp şi să nu plângi când i se deschid rănile,

să ţi se cojească moartea ca o superficială piele inutilă,

să uiţi că moartea e în tine ceva care creşte,

să ieşi din ea ca dintr-o casă veche,

să-i reclădeşti pe cei morţi din cuvinte,

să mănânci pâinea poveştilor ca să nu-ţi mai forţezi trupul,

să nu mai fie drumuri sau vremuri alunecoase care să te aibă,

să nu te mai văd niciodată, dar să te ştiu mai mult decât copil al ochilor noştri.

Aş vrea

măcar

să stai în mintea mea ca şi când ai muri după mine.

2. Cuiva care nu mai ştie

Îmi curge mintea ca sânge nefericit împins în afară din destrămare de casă,

gând nătâng al pereţilor de a se echilibra înspre viaţă,

animal numai pentru o clipă când proaspăt ieşit din om îl adună aerul în ghemuri de mercur fals

ce vor umbla prin lume şi se vor juca cu praful, se vor lipi de labe de pisici

până vor obosi ca jucării bătrâne înmormântate în gunoi.

Amintirile mele ca o gumă de mestecat între creierele celorlaţi nu se mai întorc spre mine,

le ating pe umeri ca pe necunoscuţi ce-şi pierd mănuşi pe stradă,

le vorbesc cu o voce din care cuvintele au secat cum flori ce nu le-a mai udat nimeni.

Şi pământurile vieţii au grăsimi de paşi străini înăuntrul lor

printre care sfârşituri de copii, precum cozile, precum punctele, se oglindesc diform

şi nu pot ţipa, întrerupţi în ei înşişi, fragmentaţi, de propriile intenţii uitaţi.

Nu, eu n-am mai fost niciodată, sunt semn al numelui cu care mă aprindeţi când stau stins

în cochilia minţii mele

şi nu vă pot spune despre mine că sunt poveste, că m-au exilat luminările voastre repetate,

că vă adunaţi în jurul meu ca mii de fetiţe cu chibrituri şi eu mă încheg fals ca o bunică mincinoasă

şi iubirea mea e mai mare decât aş fi putut aduna din mine

şi moartea mea se abţine să vă apropie de mine, vă las în afară şi vă uitaţi la distanţă ca la frig,

în vorbele voastre se strecoară fulare şi eu ameţesc, amorţesc, mă desfac.

Mintea pe care o ţin în palme e o pasăre moartă. Putrezeşte în şoaptă prin hainele mele şi

nu-mi face silă de degradările ei succesive, se închide tot mai mult la culoare şi penele i se fac ca hârtia,

până îngrop în mine o carte şi în carte un gol în care pulsează imagini ale mele ce nu pot trece

peste un anumit prag al culorii.

Şi m-am adunat în jurul unui sâmbure deschis şi m-am luat în braţe singur

şi braţele mi-au fost cregi uscate şi m-am rănit de mine şi aş fi lăsat sânge dacă l-aş mai fi avut ca

altădată, dar el e un animal ce curge continuu din mine şi mă muşcă mereu şi mă răreşte

de parcă n-am nici dreptul să semăn cu cel care, odată, a fost.

Mintea mea, lacrimă nevăzută în colţ de ochi de om mort,

Mintea mea ce nu te mai ţii în picioare, te sprijini aiurea de alţii, te faci copil mic

şi nu te mai învaţă nimeni să-ţi faci paşii,

mintea mea,

eşti consumată şi mi-este o foame crută, cruntă…

1. Memoriei

Memoria mea – mai bătrână ca mine, moartă – se face obiect.

În cap am o pasăre, ca orice nebun ea se descompune pe cel puţin două axe.

Memoria mea nu moare odata cu mine,

O las în urmă ca pe un semn.

Ziua în care mă voi simţi întreagă va fi şi a morţii.

Toate punctele mele vor însemna fiecare,

mai mult decât au însemnat împreună vreodată,

apoi vor fi hrană pentru peşti.

Am stat în pământ cu viermii si nu mi-a fost frică

Am vazut copii ascunşi în spatele îngerilor şi mi s-a facut frig în pasărea din cap.

Am vrut sa ştiţi ca dincolo nu e prea mare diferenţă,

dumnezeu o omoară de fiecare dată când tresare

şi e un peşte mort, atât.

Toată diferenţa e ceva mort.

Aici culegi mame din copac, ciorchine,

Nu vreau nimic din ce nu a fost al meu dintotdeauna,

dar gândurile sunt coji, gunoi,

eşti măturat de tine şi gol şi nimeni nu mai arată înspre tine,

degete şi semnificante obosesc, se întrerup.

Şi am trecut pe străzi că aveam resturi de iarnă în fundul ochilor

şi am vrut să văd, ochii imi erau carne paralizată

şi mi-a curs frica-sudoare, tumoră acvatică, oarbă

Şi nu mă născusesm iară, nu copilăream niciunde,

memoria mea ce ar fi trebuit să mă aştepte se trezise dintr-o dată

referindu-se la nimic, drum înfundat şi semn peste acesta.

Şi un singur lucru mi-am adus aminte:

cand eram mică voiam să scriu pentru păpuşi.

Nu, eu nu văd si nu ştiu nimic din tot ce scriu.

Sunt un cuvânt în pântecul peştelui mort din dumnezeu

Sunt rupt şi împărţit şi spun nimic.