Aproape scrisoare

Să vii, ziua e tot aici, albă şi umflată de ea însăşi,

cu picioare scurte de omidă străbate casa şi lasă din sine

în neştire prin toate colţurile firimituri pâsloase care însă

dacă îţi apropii urechea poartă sunete minuscule de lucruri ce se sparg

fără să se împrăştie, locuind în spărtură ca într-o casă invizibilă

repetându-se, subţiindu-se, ne-chip fericit în foamea sa

cam aşa ca puii posaci cărora le injectam penele cu zbor cules din vise

şi carnea le creştea densă, iar moartea li se întâmpla din preadospirea acesteia

şi-n noi înţelegerea cum zborurile adevărate sunt întotdeauna invers,

după praguri ce le maschează în reliefuri plate, adaptându-le nimicului,

dar acum până şi amintirile îmi îngraşă malign frica, se deschid până trosnesc,

iar legăturile ies din ele însele şi se fac rană,

şi tu ştii că e aceeaşi zi eclozând peste trecutul nostru ca peste un cuibar,

aderând la fiinţa sa prin naşteri curate, uşoare, de pui.

Să vii, ziua durează de mult timp, am lăsat deoparte somnul ca pe lucru inutil,

pleoapele s-au stricat apoi ceilalţi şi le-au tăiat, pieliţe inutile,

căci ziua s-a depus şi înăuntrul lor,

iar aici vorbim din ce în ce mai mult despre grădini, şosele, ieşiri,

ne desenăm unii altora uşi şi ne jucăm de-a ele,

forţăm trupul blocat în sine însuşi, privirea se sfâşie crestând în carne geamuri

care se sting aproape lumânări.

Nu vii, ziua e tot aici, îi spuneam mamă şi ne aşeza cuvintele pretutindeni,

le scotea din noi ca pe măsele inutile şi amestecate unele cu altele

iscau praf de fiinţă, liber cum atunci când erau vremuri

plăcinte în aer, fără trup, emanaţii înşelând uşile,

cum n-am reuşit noi de când s-a adăpostit ea în casă,

fiind câine alb şi transparent, dar de fapt devenindu-l perfid, insinuant

şi nu veţi mai muri niciodată, dar pentru asta nici nu puteţi rămâne,

căci nu mă pot eu înmulţi din mine câtă murire se va scurge din voi

la picioarele retezate ale timpului ce urma să vină

dar eu n-am putut să întineresc cum au reuşit ei,

despuindu-se de riduri, de piele, de carne,

ajungând miezuri explodate în puzderie de fapte trecute

prin care m-am văzut şi eu un… timp, până ce s-au îngropat fericit în ele,

din gândul meu stors au căzut amintirile ca fructe coapte

şi aş fi vrut să plec în toate sau doar într-una,

le-am forţat cu gândul şi cu picioarele,

am spart vreo două şi am avut senzaţii de-a fi omorât pui,

iar acum, singur.

Mă strigi, dar eu nu pot răspunde orişicui

am clei în vorbe şi gesturile mi se sinucid opace,

nu le văd desfăcându-se, dezarticulându-se,

iar oglinzile sunt mişcătoare,

paturi moi în care poţi dormi cu ochii deschişi înspre nimic,

mări de cioburi în care plutesc ei, fructe trecute resuscitate în bibelouri mincinoase.

Ziua a cuprins întreaga casă cum o zăpadă prelungindu-se din prima amintire

şi mintea mea se topeşte

şi tu n-ai spart limbajul ca să ajungi la mine,

şi absenţa ta a copilărit uşile

şi-acum se deschid pentru şoareci,

iar eu nu cunosc pe nimeni care să mă alungească

dincolo de această zi ce mă îndeamnă să mor înapoi.

Anunțuri

Eseu cu Oblomov

Să fii Oblomov. Să te retragi ca un animal hăituit din lume înspre numele tău, să fii propriul tău semn fără să-ţi pese de cum te-au întins prin istorie alţii, să fii melc ce-şi poartă căsuţa înăuntru pentru ca nimeni să nu-ţi găsească uşa. Să ajung la tine fără drum, să te cunosc uşor, să nu-ţi pot adăuga nimic, să mă joc în faţa ta ca în faţa unui părinte atent, să aflu că din orice carte nu avem decât curtea, după care să te urc în cuvinte moi şi tu să te faci apă, să mă laşi să te spun.

Să ai pat. În jurul lui să pui sămânţă de distanţă, să o laşi să crească în timp ce tu te aduni cu tine. Paşi să moară timizi, spaţiul să nu mai conteze, oameni şi lucruri să existe mai pregnant în cuvintele cu care-i amâni, gropi în care le aşezi atingerile. Molcoma nepăsare, blândeţea ce nu o alungă nimic de pe chip, obrazul de culoare nedefinită, halatul sclav al trupului îl egalizează pe Oblomov cu el însuşi, îi confirmă posibilitatea de a se lipsi de Timp ca de o cauză a devenirii. Decorul casei trăieşte simultan în timpul comun (păstrarea convenienţelor) şi în cel oblomovian (neglijenţa faţă de lucruri), ceea ce până la urmă e tot o formă de pat, în sensul în care autenticitatea nu violentează ceea ce o înconjoară, nu se manifestă prin diferenţă formală, ci prin subminarea formei din chiar interiorul ei. Patul îşi păstrează funcţiile, el nu poate fi eliminat din mediul în a cărui componenţă intră, însă îşi anexează şi altele, noi. Patul presupune timp în mai mult variante, dar în principal el e o punte între două zile, are sensul Timpului înscris în el, în ciuda curenţilor de diferite intensităţi ai trecutului. Lui Oblomov însă, patul îi imprimă mişcări de rac. E punctul în care eul oblomovian se sărbătoreşte pe sine, dar diminuându-se, alterându-se între imposibilitatea de a redeveni copil sau de a impune o a doua copilărie (spre exemplu apar grijile moşiei, ale mutării din apartament) şi ratarea unor experienţe de viaţă, nu neapărat în sensul lui a acţiona, ci mai mult în înţelesul lui a fi simultan cu ceea ce ţi se întâmplă. Dacă timpul nu poate oferi garanţii proiectelor, atunci, el nu merită să le aibă. Unei scrisori neterminate îi e preferată una neîncepută. Acea stare de virtualitate în care pare a dori să se menţină Oblomov e şi ea un atentat asupra Timpului, poţi scrie, poţi citi sau la fel de bine poţi să nu le faci, lucrurile există în ceea ce au ele absolut, minusul şi plusul coexistă, fragmentul nu se naşte, opţiuni nu sunt suprimate. Numai că în această potenţialitate Oblomov cam ştie cât şi ce îi aparţine, aşa spre exemplu, pentru el cititul, până se îndrăgosteşte, e clar însoţit de nu. Se înfăşoară în ea ca într-o membrană capabilă să îl ferească de lume şi totodată să îl explice ei. În el însuşi, plusul se pune neîncetat în faţa trecutului şi mult mai puţin în faţa viitorului.

Să uiţi. Să te ghemuieşti într-un pat lăsându-te singur, corp printre corpuri, cu mintea ca un bulgăre greoi certată de ceilalţi, adulţi, roluri, aşa cum ea e doar restul unuia. Să fii neatent cu obiectele, să nu vezi imaginea ta în ele, să le poţi pierde, să le poată lua alţii. Scrisoarea de la moşie, mereu scăpată din vizor, ţinută la departare în afara patului devine la Oblomov motiv şi bază a comunicării cu persoanele care îl vizitează, o formă găunoasă însă, prin care interlocutorii îşi construiesc sensuri diferite prin pragmatismul care le vertebrează. Oblomov e acolo în zvâcniri de prezenţă, urmate de dezinteres şi de recăderea în lumea lăuntrică. Acolo unde şi locuieşte adevăratul Oblomov, cel nebănuit de alţii. Aici comunicarea care se realizează e deplină. Între un Oblomov copil şi unul ce se visează copil, sau care doar se visează dar care are la bază capacitatea copilului de a crede în poveşti, distanţa e minimă, atât doar ca toate aceste ipostaze să fie posibile, să nu se amestece definitiv una cu cealaltă. Înspre copilărie Oblomov porneşte cel mai uşor în somn, când imaginea Oblomovkăi devine puternică, (re)trăită efectiv. Acolo unde natura nu separa prin prea mult spaţiu pământul de cer, unde soarele era strălucitor o jumătate de an, unde era veselie şi linişte în moravuri, unde se murea rar, unde somnul nu era o ruşine, nu separa, ci adânc şi paşnic se întipărea pe feţele tuturor, acolo, Oblomov, copil de şapte ani, îşi regăseşte mama. Cea care îl protejase excesiv, care pusese sâmburii ipohondriei în el şi care îl iubise. Copilul Oblomov înregistra fenomenele vieţii din preajma lui, care-i pătrundeau adânc în suflet, creşteau şi se dezvoltau o dată cu el, liniştea şi trândăvia ca ideal de viaţă, puterea poveştii, dar şi tristeţea şi teama lipindu-se în el cu forţa unor organe. Imaginea copilăriei nu e efectiv detaşabilă de Oblomov, situată dincolo de cărţi şi cultură, căci în mintea şi sufletul lui se întipăriseră imaginile, întâmplările şi obiceiurile acestui fel de viaţă, cu mult înainte ca el să fi ţinut în mână prima carte. Dimpotrivă, devenită elastică, imaginea vechii Oblomovka va fi întinsă de ochiul plictisit al lui Oblomov în punctele prielnice căutării de sine, ca somnul şi lenevirea, dar şi în viaţa pe care o respinge. Doar că acolo imaginea acţionează latent, nu devine vizibilă ca în cazul visului, ci trimite semnale de alertă, îşi condensează forţa în a deştepta un sentiment de frică. Până la urmă un sistem de autoprotecţie, căci trezind acel sentiment de aşteptare a unei primejdii, a unui rău ce i-ar fi putut veni de la tot ce nu intra în sfera traiului său obişnuit, sentiment specific copilăriei (de văzut teama de şcoală, de îndepărtare de locurile natale), imaginea se substrage morţii. Ocupând masiv memoria, ea se va erija în gestionarul acesteia, împânzind trăirea efectivă cu deja trăitul. Sunt ca o haină veche, destrămată, ponosită.

Să fii. Cum niciodată n-ai mai fost, agăţat de un altul ce începe în afara ta, pe care poţi să-l vezi, să-l atingi fără să adormi. Să-ţi ştergi urmele de bună voie şi să aştepţi să te dea, să te afirme timpul ce vine. Nu-ţi mai baţi la uşa casei căci nu mai şti cât din tine mai locuieşte acolo şi cine îţi poate răspunde. Oblomov îndrăgostit e un Oblomov care face eforturi să se desprindă de sine, de inerţiile sale care îi brăzdează în adâncime comportamentul, temperamentul. Dacă la început îl certa pe Zahar pentru a-şi fi permis să-l compare cu alţii: Te-ai gândit tu oare ce înseamnă „un altul”?, acum încearcă chiar el să devină un altul de dragul Olgăi. Se arată deschis înspre problemele sociale, citeşte cărţile şi revistele pe care i le dă Olga, îi e teamă că ar putea-o compromite afişându-se cu ea în lume în anumite momente şi locuri, munca, respinsă vehement înainte, devine o idee ce i se insinuează ades în gânduri, căci responsabilitatea de a-şi întreţine viitoarea soţie îl preocupă. Liniştea şi nepăsarea i le oferă Agafia, sora celui care împreună cu Tarantiev, falsul amic, hotarâseră să-l escrocheze, în căsuţa din cartierul Vâborg. Cu aceasta frica de somn se şterge şi cărţile se prăfuiesc. Relaţia cu Olga nu va dura, speriat şi sincer, Oblomov va renunţa la logodnă şi în urma acestui fapt puterea de a-şi afirma independenţa creşte. Nu va lupta pentru bunurile lui (Stolz e acela care îl scapă de complot), dar îşi va impune limitele: M-am rupt pentru totdeauna de lumea în care vrei să mă duci; nu poţi să mai lipeşti la loc două jumătăţi rupte. M-am legat de această groapă cu partea cea mai slabă a fiinţei mele. Dacă încerci să mă smulgi de aici mor la sigur. Ceilalţi pot transforma prin nenumărate modalităţi, de la muncă până la dragoste şi cultură, aşa că halatul vechi e reîmbrăcat, mesele copioase reluate. Sfârşitul, Oblomov şi-l asumă. El se declanşează practic atunci când organismul nu mai face faţă cerinţelor imperioase, viclene, ale imaginii copilăriei, de a fi reconfirmată continuu. Copilul, soţia, Stolz, sunt pietricele neînsemnate într-o poveste în care apa moartă a cuprins apa vie, poveste-mamă, ocrotitoare, învăluitoare, spre care te îndrepţi fugind de greşeală ca de cotoranţa ce te pândeşte în toate colţurile, în care crezi şi fără să o fi văzut.

Să rămâi. Ca o dâră în inimile celorlalţi, absenţă abruptă, insurmontabilă. Cum tu desprins de ei le-ai devenit legătură cu ceva ce ei cred că eşti tu. Oblomov are loc destul în memoria celorlalţi. A lăsat în urma sa o soţie şi un servitor, neconsolaţi, un prieten şi o fostă iubită temători, un trup de carne şi sânge: un fiu. Andrei Pleşu vede în Oblomov un caz de sinucidere amânată. Un caz de pseudosinucidere de tip egoist în concepţia lui Durkheim, căci până la urmă lumea din jur mai mult nu contează pentru Oblomov, neputându-i amputa straniul individualism. Pretextul de a ieşi din viaţă nu poate fi găsit de Oblomov uşor căci viaţa sa nu e în întregime neantul, nesemnifictivul despre care vorbea Durkheim. La Oblomov idealul există, dar e la timpul trecut. Ceea ce trăieşte e mereu cu jumătate de valoare, pentru că aparţine mai degrabă altora. Retragerea din aceasta poate fi mai valoroasă din punctul de vedere al autenticităţii, dar nu neaparat mai benefică. Şubrezeşte, aduce cu sine, ca deşeu din realitate, frica. Felul în care Oblomov rămâne în ceilalţi are legătură însă cu o ieşire conceptuală din sine: crezi că sunt singurul de felul meu? Aceasta este zona din care va emana forţa ulterioară post-mortem a lui Ilia Ilici. Faptul de a şti că ceea ce el numeşte oblomovism există, că până la urmă, frica Olgăi ca cel de lângă ea să nu adoarmă este întemeiată, aşa cum la fel de adevărat e că ar putea adormi ea însăşi.

Să fii Oblomov. Să te retragi ca un animal hăituit din lume înspre numele tău, să fii propriul tău semn fără să-ţi pese de cum te-au întins prin istorie alţii. Să trimiţi la tine într-atât încât să fii asemănător aceluia care: „Sfânt trup şi hrană sieşi/[…] rupea din el” dar să rămâi.

(Publicat în Contemporanul, august 2009)

5. Memoriei

Mi-ai îmbâcsit privirea când ai lăsat-o să-şi guste carnea uşoară,

crescută drept copil în acelaşi copil,

dezmărginire mohorâtă într-un lan de oglinzi plăpânde

ce-şi trec din una în alta o imagine mică – căţel mirat ivit din scorojiri de fiinţă,

oprit în moarte ca-ntr-o cuşcă goală,

cu gândurile curgându-i pe lângă sine, strângându-se în jurul unui melc şi

ia-ţi casa şi pleacă, presară-ţi elastic în minte,

fărâmiţează-l ca pe pâine, dă-l paşilor înainte să ţi-l ceară,

şi-n mintea ta mere sunt numai coapte,

cad în iarnă cum ar fi fost bine moartea,

şi te-ai fi lipit de scoarţe cu gândul ca o sârmă neagră visând călduri spumoase,

şi amintiri ca mere şi fulare ţi-ar fi trecut prin ele ochii,

şi n-ai fi fost, puţin mai jos decât dacă ai fi fost, pe treapta cea mai de sus către viaţă,

pregătit să te naşti încă odată,

fiu al memoriei tale, cu tine însuţi aşteptându-ţi venirea,

iar din căţei reziduali ar fi izbucnit alţii şi blana lor albă ca o rană a morţii

ar fi înflorit în semne adânci, iată

melcul e stingher, îl umflă frigul şi, muşchi amorţit,

e prea mare în propria lui casă,

ca şi cum ar fi mai mulţi, acelaşi infinit melc învăluit în el însuşi, carnea moale

scârţâie-n poveşti sărace, ieşite la cerşit printre gândurile câinelui pitic,

iar eu – aş fi vrut să-ţi vorbesc despre timpurile în care nu te puteai ţine laolaltă,

când îmi cădeai la picioare ca o omidă din minte

şi fugeam împreună după ce-ar fi trebuit să păstrezi în fiinţa ta mare,

dar tot copil te ascundeai de alţii, căci

cum vrei să-i oblig pe toţi la mine,

să ţi-i dau păpuşi când te cuprinde dorul,

să le spăl moartea ca rochiţe,

să le adun trecutul ca pe nisip în lopăţele –

văd greu, am ochi îmbrăcaţi pentru iarnă ce descresc ca patinoare îmbătrânite în aşteptare,

privirea desprinsă pluteşte canibală înspre orizonturi fără noimă putrezite-n măşti,

memoria metastazează neîncetat în ea însăşi şi îmi trimite-ades câini mici, nebuni,

ce mor subţiaţi în praguri de case cu melci.

4. Celor de două ori pierduţi

Şi nu orice ochi se deschide cu ceaiuri de muşeţel ca pe vremuri,

când se coseau, din somn şi carne subţire de copil ce creşte

privirile, în dimineţi prin care zburau păsări nevăzute de aer închegat lapte,

când ai fi uitat să te trezeşti dacă ei n-ar fi fost să-ţi ţină viaţa în gândurile lor

ca pe veşminte aburind pe sobă pentru o plecare într-un soi de iarnă

ce urma să sosească cândva, veche fără să fie a altora, îmbibată de semne care

te vor pierde şi, slăbite, se-adună laolaltă şi se fac cicatrici.

Şi nu orice cicatrice e o rană căreia i s-au închis porţile cum erau pe vremuri

trupurile moarte ale celor ajunşi în locuiri bizare din pământuri şi amintiri,

când le făceai căsuţă şi-i vizitai cât puteai, chircit, târât în propria-ţi minte,

şi nu-ţi spuneau nimic, străini ai cuvintelor precum pietrele şi tot ca ele

neputincioşi giulgiului de gânduri în care le-ai siluit fiinţa plăpândă

şi s-au destrămat în interiorul casei

şi s-au împărţit în zeci de fragmente

şi fiecare fragment a rătăcit,

iar tu ai închis casuţa şi ai ieşit din cotloane în largul minţii tale,

acolo unde timpul îşi flutura steagurile colorate ale vârstelor.

Să mă întorc, îţi spui, dar mintea ca o cicatrice îşi coase pliuri groase,

orbeşti încet prin tine şi ochii tăi… săpun.

Te curăţi de adâncuri şi uiţi sau uiţi să spui.

şi vă jucaţi de-ascunsea prin timp, şi mi-aţi rămas ca păpuşile în braţe,

vorbesc în locul vostru şi vă port hainele,

şi prin colţuri de timp adunaţi nu vreţi să priviţi orele ca pe oglinzi,

căci aici nimic nu se încheagă,

e plin de oglinzi moarte care te scad fiinţă din tine însuţi

şi vă cutremură cum jucării fragile vă poartă ca pe imagini nemişcate

din care se scurge piatră.

3. Celui ce e aproape să moară

Numele tău se desprinde de tine cum carnea de pe oase.

Rămâi în mintea mea la fel de singur ca urma unui papuc căruia i-a murit piciorul,

slăbeşti din culori şi se adună în jurul tău praf de cuvinte ce seamănă cu pământul,

te împrăştii şi-ţi frămânţi viaţa ca pâinea,

o vom mânca când ne va fi foarte foame şi-n noi vei fi uitat semnelor,

anii tăi morţi îşi vor căuta degeaba trupul,

nu-i va întâmpina nimeni când câte un gând de-a curge le va brăzda închegarea.

Şi ochii noştri cu chin îţi vor prelungi arătarea, aliment de-a pururi expirat,

o să-ţi piardă uneori un umăr printre lucruri ce te vor însoţi,

o să te uite îmbrăcat în halat când te vor vrea undeva pe o stradă,

nu-ţi va mai fi frig niciodată, sau cel puţin ei nu o vor mai ştii decât cu greu,

în zone de timp subţire în care ce-ai fost e un tablou

în care poţi crede că intri.

Aş vrea

să nu mai poţi muri chiar dacă gânduri şi carne ţi-o cer,

să dai cu pietre în timp şi să nu plângi când i se deschid rănile,

să ţi se cojească moartea ca o superficială piele inutilă,

să uiţi că moartea e în tine ceva care creşte,

să ieşi din ea ca dintr-o casă veche,

să-i reclădeşti pe cei morţi din cuvinte,

să mănânci pâinea poveştilor ca să nu-ţi mai forţezi trupul,

să nu mai fie drumuri sau vremuri alunecoase care să te aibă,

să nu te mai văd niciodată, dar să te ştiu mai mult decât copil al ochilor noştri.

Aş vrea

măcar

să stai în mintea mea ca şi când ai muri după mine.

2. Cuiva care nu mai ştie

Îmi curge mintea ca sânge nefericit împins în afară din destrămare de casă,

gând nătâng al pereţilor de a se echilibra înspre viaţă,

animal numai pentru o clipă când proaspăt ieşit din om îl adună aerul în ghemuri de mercur fals

ce vor umbla prin lume şi se vor juca cu praful, se vor lipi de labe de pisici

până vor obosi ca jucării bătrâne înmormântate în gunoi.

Amintirile mele ca o gumă de mestecat între creierele celorlaţi nu se mai întorc spre mine,

le ating pe umeri ca pe necunoscuţi ce-şi pierd mănuşi pe stradă,

le vorbesc cu o voce din care cuvintele au secat cum flori ce nu le-a mai udat nimeni.

Şi pământurile vieţii au grăsimi de paşi străini înăuntrul lor

printre care sfârşituri de copii, precum cozile, precum punctele, se oglindesc diform

şi nu pot ţipa, întrerupţi în ei înşişi, fragmentaţi, de propriile intenţii uitaţi.

Nu, eu n-am mai fost niciodată, sunt semn al numelui cu care mă aprindeţi când stau stins

în cochilia minţii mele

şi nu vă pot spune despre mine că sunt poveste, că m-au exilat luminările voastre repetate,

că vă adunaţi în jurul meu ca mii de fetiţe cu chibrituri şi eu mă încheg fals ca o bunică mincinoasă

şi iubirea mea e mai mare decât aş fi putut aduna din mine

şi moartea mea se abţine să vă apropie de mine, vă las în afară şi vă uitaţi la distanţă ca la frig,

în vorbele voastre se strecoară fulare şi eu ameţesc, amorţesc, mă desfac.

Mintea pe care o ţin în palme e o pasăre moartă. Putrezeşte în şoaptă prin hainele mele şi

nu-mi face silă de degradările ei succesive, se închide tot mai mult la culoare şi penele i se fac ca hârtia,

până îngrop în mine o carte şi în carte un gol în care pulsează imagini ale mele ce nu pot trece

peste un anumit prag al culorii.

Şi m-am adunat în jurul unui sâmbure deschis şi m-am luat în braţe singur

şi braţele mi-au fost cregi uscate şi m-am rănit de mine şi aş fi lăsat sânge dacă l-aş mai fi avut ca

altădată, dar el e un animal ce curge continuu din mine şi mă muşcă mereu şi mă răreşte

de parcă n-am nici dreptul să semăn cu cel care, odată, a fost.

Mintea mea, lacrimă nevăzută în colţ de ochi de om mort,

Mintea mea ce nu te mai ţii în picioare, te sprijini aiurea de alţii, te faci copil mic

şi nu te mai învaţă nimeni să-ţi faci paşii,

mintea mea,

eşti consumată şi mi-este o foame crută, cruntă…

1. Memoriei

Memoria mea – mai bătrână ca mine, moartă – se face obiect.

În cap am o pasăre, ca orice nebun ea se descompune pe cel puţin două axe.

Memoria mea nu moare odata cu mine,

O las în urmă ca pe un semn.

Ziua în care mă voi simţi întreagă va fi şi a morţii.

Toate punctele mele vor însemna fiecare,

mai mult decât au însemnat împreună vreodată,

apoi vor fi hrană pentru peşti.

Am stat în pământ cu viermii si nu mi-a fost frică

Am vazut copii ascunşi în spatele îngerilor şi mi s-a facut frig în pasărea din cap.

Am vrut sa ştiţi ca dincolo nu e prea mare diferenţă,

dumnezeu o omoară de fiecare dată când tresare

şi e un peşte mort, atât.

Toată diferenţa e ceva mort.

Aici culegi mame din copac, ciorchine,

Nu vreau nimic din ce nu a fost al meu dintotdeauna,

dar gândurile sunt coji, gunoi,

eşti măturat de tine şi gol şi nimeni nu mai arată înspre tine,

degete şi semnificante obosesc, se întrerup.

Şi am trecut pe străzi că aveam resturi de iarnă în fundul ochilor

şi am vrut să văd, ochii imi erau carne paralizată

şi mi-a curs frica-sudoare, tumoră acvatică, oarbă

Şi nu mă născusesm iară, nu copilăream niciunde,

memoria mea ce ar fi trebuit să mă aştepte se trezise dintr-o dată

referindu-se la nimic, drum înfundat şi semn peste acesta.

Şi un singur lucru mi-am adus aminte:

cand eram mică voiam să scriu pentru păpuşi.

Nu, eu nu văd si nu ştiu nimic din tot ce scriu.

Sunt un cuvânt în pântecul peştelui mort din dumnezeu

Sunt rupt şi împărţit şi spun nimic.