Eseu cu Oblomov

Să fii Oblomov. Să te retragi ca un animal hăituit din lume înspre numele tău, să fii propriul tău semn fără să-ţi pese de cum te-au întins prin istorie alţii, să fii melc ce-şi poartă căsuţa înăuntru pentru ca nimeni să nu-ţi găsească uşa. Să ajung la tine fără drum, să te cunosc uşor, să nu-ţi pot adăuga nimic, să mă joc în faţa ta ca în faţa unui părinte atent, să aflu că din orice carte nu avem decât curtea, după care să te urc în cuvinte moi şi tu să te faci apă, să mă laşi să te spun.

Să ai pat. În jurul lui să pui sămânţă de distanţă, să o laşi să crească în timp ce tu te aduni cu tine. Paşi să moară timizi, spaţiul să nu mai conteze, oameni şi lucruri să existe mai pregnant în cuvintele cu care-i amâni, gropi în care le aşezi atingerile. Molcoma nepăsare, blândeţea ce nu o alungă nimic de pe chip, obrazul de culoare nedefinită, halatul sclav al trupului îl egalizează pe Oblomov cu el însuşi, îi confirmă posibilitatea de a se lipsi de Timp ca de o cauză a devenirii. Decorul casei trăieşte simultan în timpul comun (păstrarea convenienţelor) şi în cel oblomovian (neglijenţa faţă de lucruri), ceea ce până la urmă e tot o formă de pat, în sensul în care autenticitatea nu violentează ceea ce o înconjoară, nu se manifestă prin diferenţă formală, ci prin subminarea formei din chiar interiorul ei. Patul îşi păstrează funcţiile, el nu poate fi eliminat din mediul în a cărui componenţă intră, însă îşi anexează şi altele, noi. Patul presupune timp în mai mult variante, dar în principal el e o punte între două zile, are sensul Timpului înscris în el, în ciuda curenţilor de diferite intensităţi ai trecutului. Lui Oblomov însă, patul îi imprimă mişcări de rac. E punctul în care eul oblomovian se sărbătoreşte pe sine, dar diminuându-se, alterându-se între imposibilitatea de a redeveni copil sau de a impune o a doua copilărie (spre exemplu apar grijile moşiei, ale mutării din apartament) şi ratarea unor experienţe de viaţă, nu neapărat în sensul lui a acţiona, ci mai mult în înţelesul lui a fi simultan cu ceea ce ţi se întâmplă. Dacă timpul nu poate oferi garanţii proiectelor, atunci, el nu merită să le aibă. Unei scrisori neterminate îi e preferată una neîncepută. Acea stare de virtualitate în care pare a dori să se menţină Oblomov e şi ea un atentat asupra Timpului, poţi scrie, poţi citi sau la fel de bine poţi să nu le faci, lucrurile există în ceea ce au ele absolut, minusul şi plusul coexistă, fragmentul nu se naşte, opţiuni nu sunt suprimate. Numai că în această potenţialitate Oblomov cam ştie cât şi ce îi aparţine, aşa spre exemplu, pentru el cititul, până se îndrăgosteşte, e clar însoţit de nu. Se înfăşoară în ea ca într-o membrană capabilă să îl ferească de lume şi totodată să îl explice ei. În el însuşi, plusul se pune neîncetat în faţa trecutului şi mult mai puţin în faţa viitorului.

Să uiţi. Să te ghemuieşti într-un pat lăsându-te singur, corp printre corpuri, cu mintea ca un bulgăre greoi certată de ceilalţi, adulţi, roluri, aşa cum ea e doar restul unuia. Să fii neatent cu obiectele, să nu vezi imaginea ta în ele, să le poţi pierde, să le poată lua alţii. Scrisoarea de la moşie, mereu scăpată din vizor, ţinută la departare în afara patului devine la Oblomov motiv şi bază a comunicării cu persoanele care îl vizitează, o formă găunoasă însă, prin care interlocutorii îşi construiesc sensuri diferite prin pragmatismul care le vertebrează. Oblomov e acolo în zvâcniri de prezenţă, urmate de dezinteres şi de recăderea în lumea lăuntrică. Acolo unde şi locuieşte adevăratul Oblomov, cel nebănuit de alţii. Aici comunicarea care se realizează e deplină. Între un Oblomov copil şi unul ce se visează copil, sau care doar se visează dar care are la bază capacitatea copilului de a crede în poveşti, distanţa e minimă, atât doar ca toate aceste ipostaze să fie posibile, să nu se amestece definitiv una cu cealaltă. Înspre copilărie Oblomov porneşte cel mai uşor în somn, când imaginea Oblomovkăi devine puternică, (re)trăită efectiv. Acolo unde natura nu separa prin prea mult spaţiu pământul de cer, unde soarele era strălucitor o jumătate de an, unde era veselie şi linişte în moravuri, unde se murea rar, unde somnul nu era o ruşine, nu separa, ci adânc şi paşnic se întipărea pe feţele tuturor, acolo, Oblomov, copil de şapte ani, îşi regăseşte mama. Cea care îl protejase excesiv, care pusese sâmburii ipohondriei în el şi care îl iubise. Copilul Oblomov înregistra fenomenele vieţii din preajma lui, care-i pătrundeau adânc în suflet, creşteau şi se dezvoltau o dată cu el, liniştea şi trândăvia ca ideal de viaţă, puterea poveştii, dar şi tristeţea şi teama lipindu-se în el cu forţa unor organe. Imaginea copilăriei nu e efectiv detaşabilă de Oblomov, situată dincolo de cărţi şi cultură, căci în mintea şi sufletul lui se întipăriseră imaginile, întâmplările şi obiceiurile acestui fel de viaţă, cu mult înainte ca el să fi ţinut în mână prima carte. Dimpotrivă, devenită elastică, imaginea vechii Oblomovka va fi întinsă de ochiul plictisit al lui Oblomov în punctele prielnice căutării de sine, ca somnul şi lenevirea, dar şi în viaţa pe care o respinge. Doar că acolo imaginea acţionează latent, nu devine vizibilă ca în cazul visului, ci trimite semnale de alertă, îşi condensează forţa în a deştepta un sentiment de frică. Până la urmă un sistem de autoprotecţie, căci trezind acel sentiment de aşteptare a unei primejdii, a unui rău ce i-ar fi putut veni de la tot ce nu intra în sfera traiului său obişnuit, sentiment specific copilăriei (de văzut teama de şcoală, de îndepărtare de locurile natale), imaginea se substrage morţii. Ocupând masiv memoria, ea se va erija în gestionarul acesteia, împânzind trăirea efectivă cu deja trăitul. Sunt ca o haină veche, destrămată, ponosită.

Să fii. Cum niciodată n-ai mai fost, agăţat de un altul ce începe în afara ta, pe care poţi să-l vezi, să-l atingi fără să adormi. Să-ţi ştergi urmele de bună voie şi să aştepţi să te dea, să te afirme timpul ce vine. Nu-ţi mai baţi la uşa casei căci nu mai şti cât din tine mai locuieşte acolo şi cine îţi poate răspunde. Oblomov îndrăgostit e un Oblomov care face eforturi să se desprindă de sine, de inerţiile sale care îi brăzdează în adâncime comportamentul, temperamentul. Dacă la început îl certa pe Zahar pentru a-şi fi permis să-l compare cu alţii: Te-ai gândit tu oare ce înseamnă „un altul”?, acum încearcă chiar el să devină un altul de dragul Olgăi. Se arată deschis înspre problemele sociale, citeşte cărţile şi revistele pe care i le dă Olga, îi e teamă că ar putea-o compromite afişându-se cu ea în lume în anumite momente şi locuri, munca, respinsă vehement înainte, devine o idee ce i se insinuează ades în gânduri, căci responsabilitatea de a-şi întreţine viitoarea soţie îl preocupă. Liniştea şi nepăsarea i le oferă Agafia, sora celui care împreună cu Tarantiev, falsul amic, hotarâseră să-l escrocheze, în căsuţa din cartierul Vâborg. Cu aceasta frica de somn se şterge şi cărţile se prăfuiesc. Relaţia cu Olga nu va dura, speriat şi sincer, Oblomov va renunţa la logodnă şi în urma acestui fapt puterea de a-şi afirma independenţa creşte. Nu va lupta pentru bunurile lui (Stolz e acela care îl scapă de complot), dar îşi va impune limitele: M-am rupt pentru totdeauna de lumea în care vrei să mă duci; nu poţi să mai lipeşti la loc două jumătăţi rupte. M-am legat de această groapă cu partea cea mai slabă a fiinţei mele. Dacă încerci să mă smulgi de aici mor la sigur. Ceilalţi pot transforma prin nenumărate modalităţi, de la muncă până la dragoste şi cultură, aşa că halatul vechi e reîmbrăcat, mesele copioase reluate. Sfârşitul, Oblomov şi-l asumă. El se declanşează practic atunci când organismul nu mai face faţă cerinţelor imperioase, viclene, ale imaginii copilăriei, de a fi reconfirmată continuu. Copilul, soţia, Stolz, sunt pietricele neînsemnate într-o poveste în care apa moartă a cuprins apa vie, poveste-mamă, ocrotitoare, învăluitoare, spre care te îndrepţi fugind de greşeală ca de cotoranţa ce te pândeşte în toate colţurile, în care crezi şi fără să o fi văzut.

Să rămâi. Ca o dâră în inimile celorlalţi, absenţă abruptă, insurmontabilă. Cum tu desprins de ei le-ai devenit legătură cu ceva ce ei cred că eşti tu. Oblomov are loc destul în memoria celorlalţi. A lăsat în urma sa o soţie şi un servitor, neconsolaţi, un prieten şi o fostă iubită temători, un trup de carne şi sânge: un fiu. Andrei Pleşu vede în Oblomov un caz de sinucidere amânată. Un caz de pseudosinucidere de tip egoist în concepţia lui Durkheim, căci până la urmă lumea din jur mai mult nu contează pentru Oblomov, neputându-i amputa straniul individualism. Pretextul de a ieşi din viaţă nu poate fi găsit de Oblomov uşor căci viaţa sa nu e în întregime neantul, nesemnifictivul despre care vorbea Durkheim. La Oblomov idealul există, dar e la timpul trecut. Ceea ce trăieşte e mereu cu jumătate de valoare, pentru că aparţine mai degrabă altora. Retragerea din aceasta poate fi mai valoroasă din punctul de vedere al autenticităţii, dar nu neaparat mai benefică. Şubrezeşte, aduce cu sine, ca deşeu din realitate, frica. Felul în care Oblomov rămâne în ceilalţi are legătură însă cu o ieşire conceptuală din sine: crezi că sunt singurul de felul meu? Aceasta este zona din care va emana forţa ulterioară post-mortem a lui Ilia Ilici. Faptul de a şti că ceea ce el numeşte oblomovism există, că până la urmă, frica Olgăi ca cel de lângă ea să nu adoarmă este întemeiată, aşa cum la fel de adevărat e că ar putea adormi ea însăşi.

Să fii Oblomov. Să te retragi ca un animal hăituit din lume înspre numele tău, să fii propriul tău semn fără să-ţi pese de cum te-au întins prin istorie alţii. Să trimiţi la tine într-atât încât să fii asemănător aceluia care: „Sfânt trup şi hrană sieşi/[…] rupea din el” dar să rămâi.

(Publicat în Contemporanul, august 2009)

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s