Lui T.G.

Ţi s-au albit ochii şi-n mijlocul lor s-au adunat o insulă şi-o carne

şi tot ce vezi sunt pădurile roşii în care se ascund vânturile

pitice,

singurele care au fost oameni de zăpadă în noaptea aceea de dincolo

de lume,

când te-au pus pe pat şi ţi-au spus c-ai murit,

când n-ai crezut că la capătul unghiilor frigul s-a înnodat

mai adânc decât în amorţeala oaselor pe câmpul vremii

şi când ai vrut să pleci nu te-au mai ascultat picioarele

şi glasurile lor s-au retras din tine ca mările de plumb

într-o poveste în care apa moartă a copleşit apa vie,

poate chiar povestea pe care mi-o spuneai mie

în timp ce creşteam şi tu te subţiai ca o sărbătoare încăpută

din ce în ce mai bine în cuvânt.

Trebuie să fii tu însuţi chiar şi atunci când frica te încovoaie

şi te învaţă la şcoală copiii ca bastonaş,

când paturile lumii se lăfăiesc în tine şi dintre toate tramvaiele vieţii

n-a mai rămas decât o gură lungă stricată ca un ceas

urlând depărtări peste timpuri sau timpuri străpunse

de gândaci de colorado, foşti cartofi ce se potrivesc atât de bine acum

cu tine, când te întreb noaptea ce e raiul

şi îmi răspunzi: mormânt.

Trebuie poate să reuşeşti să te mişti, căci sunt părţi în tine

care nu se pot numi moarte şi dintre miile de absenţe

doar una e a ta aşteptându-te să-i îmbraci trupul.

E adevărat că n-o să mai vezi nimic niciodată,

ochii se fac lapte sau scrum după trei zile şi lumânările sunt

pământul din afara lui Adam, din afara lui Dumnezeu,

pământul uitat pe care-au crescut legume, case, flori…

Trebuia să fii acolo, să te găsesc într-o apă şi să-mi spui mai departe

povestea,

să te gândeşti că sunt încă mică şi chiar mort să treci exemplar strada,

să-mi dai păpuşi cu vorbe

când vezi ce lung e drumul şi-ţi tremură-ntors

locul în care-ai avut picioare.

Dar tu ai închis ochii când n-ai mai fost decât o insulă printre noi

şi lumea ne-a învăţat să te coborâm sub tălpi

ca să ne putem uita în oglindă.

Şi te-ai întristat şi te-ai adâncit în case şi n-ai mai vorbit

nimic până ai devenit cuvânt

şi străzile le-am trecut de atunci singură

şi parcă mereu e mai multă apă moartă decât apă vie.

Trebuia să fii tu însuţi, pe vânt, pe frig, pe noapte,

trebuia să fii tu însuţi chiar nemaifiind nimic.

Anunțuri