Mâna. Alta

Mâna mea e o tresărire de timp

într-un ţinut de carne,

o prisosire prin care trupul nu curge,

ci se sparge,

ceaţă veche mâzgălindu-mi atingerile,

vărsându-mă depărtărilor,

dizolvând zidurile în uşi.

Am străbătut oameni şi ochii mi-au fost

muţi ca de peşte,

am scuturat imagini şi ele

m-au acoperit cu pământ,

am pus de-o parte anii

şi-au fost vremuri ce mi-au umflat mâinile.

Le-am aşteptat să scadă ascuns

şoptindu-le poveşti catifelate-n haine

pe care n-au simţit putere să le îmbrace

şi căţei şchiopi cu genunchi înodaţi

le-au pătruns palmele

cu mişcări închipuite şi vâscoase

şi mi-am spus

că le-am pierdut pentru totdeauna,

antemergători ai mei în moarte.

Am visat mâine rupte şi chinuri de-a alege una.

Am trăit împrăştiind;

în ochi cu forţe mici semenii mei peşti,

unşi de viaţă,

s-au deschis mai mult către apă.

Mâna, alta, mi-a străpuns mintea

m-a retras ca pe copil bleg din nisipuri,

matern eşuată obligându-mă scrisă

şi eu fără mâini, ceaţă în tinereţi largi

înecându-mi urmele

şi ceilalţi un rău ca de mare

ameţiţi de mâini multe în care se înmulţeau peşti

şi, tot eu, spărgându-mi trupul în mâna.

Alta.

Anunțuri

Lui Oblomov, din frică, cu somn

Ca şerpii se vor târî ochii tăi în urma mea pitică

Ca melcul va fi gura ta în toiul cuvintelor rele.

Vei încurca un om şi un lucru, din tine îmi voi face

Bărcuţe pentru adormirile mele.

Am teancuri de perne păstrate încă din copilărie, subţiate

asemeni frunzelor în pagini de cărţi,

perne ce s-au înmulţit solitar, unele mâncându-şi fiicele, îngrăşându-se,

altele trimiţându-le în lume, învăţându-le să-şi facă din cuvinte scorburi,

să se ascundă până vor veni ochi care vor primi copacul întreg,

să găsească locurile în care sosirea lor nu ar fi fost observată, căci era deja schiţată.

Şi acum mă opresc şi scriu şi eu: pernă, deschid un spaţiu în care timpul va veni

mai târziu, când nu voi aştepta şi nu voi şti, aşa cum într-o zi am zis: câinele va muri,

şi mort e în toate formele sale, dar eu nu simt niciodată când închide ochii,

îl folosesc mereu ca pe un joker, îl obosesc, îl neutralizez încât…

câinele e cuvânt, atât.

Pernele sunt un nume pentru un fapt ce nu s-a născut în interiorul lor,

pernele sunt un suflet atras de resturi, de copii, de mâţe, de bătrânii, fără direcţie,

cu urme ce mor în timp ce se nasc.

Pernele sunt pretutindeni. Din cărţi vechi trec în reviste colorate, curg pe covor,

curg înapoi spre un eu copil şi văd somn, adânc, vâscos, văd somn.

Pernele sunt altcineva. Trebuie, căci câte perne ar fi trebuit să se adăpostească în carte

ca să-l facă pe el să fie, şi cum, când noi avem dintr-o carte doar curtea, în care să ne jucăm,

să râdem, să-i facem riduri fine care nu rămân pentru alţii şi nici pentru noi mereu.

Deşi: m-am legat de această groapă cu partea cea mai slabă a fiinţei mele,

ar putea fi pernele mele irumpând din tăcerea lor în glasul unui personaj fragil,

sau altfel, un personaj aruncând cu ghemotoace de puf, de ceaţă,

împânzind cu somn un om ce a trimis cuvintele să moară pentru el,

om care pot fi câteodată.

Am multă frică şi întotdeauna adorm.

Când privesc, ochii îmi alunecă la poalele unor imagini vechi.

Încurc oameni cu lucruri, dor şi nu dor cuvintele cu melcul în afară şi cochilia înăuntru

Am multe bărcuţe şi găzduiesc adormirile tale.