Mâna. Alta

Mâna mea e o tresărire de timp

într-un ţinut de carne,

o prisosire prin care trupul nu curge,

ci se sparge,

ceaţă veche mâzgălindu-mi atingerile,

vărsându-mă depărtărilor,

dizolvând zidurile în uşi.

Am străbătut oameni şi ochii mi-au fost

muţi ca de peşte,

am scuturat imagini şi ele

m-au acoperit cu pământ,

am pus de-o parte anii

şi-au fost vremuri ce mi-au umflat mâinile.

Le-am aşteptat să scadă ascuns

şoptindu-le poveşti catifelate-n haine

pe care n-au simţit putere să le îmbrace

şi căţei şchiopi cu genunchi înodaţi

le-au pătruns palmele

cu mişcări închipuite şi vâscoase

şi mi-am spus

că le-am pierdut pentru totdeauna,

antemergători ai mei în moarte.

Am visat mâine rupte şi chinuri de-a alege una.

Am trăit împrăştiind;

în ochi cu forţe mici semenii mei peşti,

unşi de viaţă,

s-au deschis mai mult către apă.

Mâna, alta, mi-a străpuns mintea

m-a retras ca pe copil bleg din nisipuri,

matern eşuată obligându-mă scrisă

şi eu fără mâini, ceaţă în tinereţi largi

înecându-mi urmele

şi ceilalţi un rău ca de mare

ameţiţi de mâini multe în care se înmulţeau peşti

şi, tot eu, spărgându-mi trupul în mâna.

Alta.