Parisul, aşa cum îl văd eu. Primele zile. Insuportabila uşurătate a fiinţei lingvistice

Am ezitat o vreme să scriu despre Paris pentru că nu ştiu în ce măsură o viaţă scurtă, ca de insectă, petrecută aici poate avea dreptul să salte înspre mărturisire. Sunt oameni care petrec în Paris opt luni, ca alţi doctoranzi din aceeaşi generaţie din care fac şi eu parte – o generaţie pentru care străinătatea e condiţie obligatorie şi de la care se aşteaptă cultivarea terenurilor intelectual-ştiinţifice naţionale printr-un soi de paşoptism reactivat. Fapt bun, fapt foarte bun, dar incredibil de periculos, căci taie de două ori, în realitatea ca prezent şi realitatea ca posibilitate. Apoi există oameni care studiază aici temeinic, o facultate, doi ani de master, sunt cei care locuiesc Parisul în adânc, amplu relaţional, nu aşa, precum o insectă. Parazitar, superficial, marginal, trei luni. Pe de altă parte, textul nu este niciodată normal, ci doar o dialectică nenorocită cu viaţa, în care fiecare termen îl conţine pe celălalt numai prin moarte. Nu există, dincolo de o etică a bunului simţ, nici un motiv care să conceadă abandonarea experienţei şi integrarea ei în discurs în funcţie de timp. Repetitivitatea dă drepturi fără garanţii tocmai în acest tip de etică, altfel suntem îndreptăţiţi să vorbim despre orbire prin lipsă, dar şi prin exces.

Destul de evident că încă îmi fac de fapt curaj. Foarte posibil ca Parisul meu să fie de hârtie. Nu mă supăr, se poate lejer arunca la gunoi. Sau corecta după voie. Cred mai puţin decât oricând în absoluturi şi esenţe. În plus, dacă totul ar fi chestiune de evidenţă, îmi imaginez că idealul uniformizării ei ar face să fim o monadă colosală, fericită şi transparentă în vreme ce mărturisirile şi comunicarea – două şireturi vechi peste o lume precum un cadou ei înseşi. Aşadar, câteva fărâme dintr-un Paris, aşa cum este el pentru mine în aceste luni. După puterile mele de a-l înţelege.

Mă aşteptam. Reţinerile mele faţă de limba franceză nu sunt fapt nou. Dintotdeauna mi-a fost groază de ceea ce poate însemna franceza în vocea mea. Cea mai frumoasă limbă a lumii nu este pentru mine. N-a fost niciodată. Am învăţat-o târziu, în ultimul an de liceu când smulgerea mea din mijlocul ştiinţelor exacte a însemnat în multe privinţe a începe totul de la zero. Franceza a fost pentru mine limba cărţilor. Pe care am învăţat-o rapid, dar fără conversaţiile necesare, limba tăcerii, a rupturii, a trecerii. O limbă-rit care mă duce de ani de zile înspre ceva care nu este vorbirea. Dar dacă în liceu n-am avut timiditatea aceasta marcată pentru franceza rostită, dacă îndrăzneam să mă ascult înşirând cuvinte, în timpul facultăţii afazia mea s-a accentuat. Şi, trebuie să recunosc, poate nu numai cu franceza. Oricum, franceza este, pentru fiinţa inconştientă şi precară ce sunt în ciuda dozelor de raţionalitate concentrată pe care i le aplic, limba perfecţiunii, limba pe care e ruşine să o vorbeşti dacă nu o poţi mânui la perfecţie.

Am încercat, de când sunt în Paris, să identific cauze. Cultura noastră, şcoala noastră nu ne se înghesuie să ne dezvolte competenţe discursive. Suntem blocaţi în litere, ne străduim să fim umbra acestora, clonele lor întru repetitivitate. Un vizual literal ne împiedică să ieşim afară, ne blochează urechile, despre care Pascal Quinard spunea că nu au pleoape, că nu le putem feri de contagiunea sonoră. Prostii! Urechile sunt cochilii goale. Dacă vin melci, atunci ei vin din afară şi sunt coercitivi. Te înfundă în tine. Realitatea este că am terminat o facultate cu profil secundar franceză fără ca cineva să îmi ceară să leg două propoziţii în franceză. Nici în cea serioasă, platoniciană aproape, fără nădejde pentru noi, nici în cea inautentică folosită în instituţiile de învăţământ. Fără ca cineva să mă îmi dea peste nas cu mofturile astea ale mele, că nu pot vorbi, că mă simt complexată, că nu pot să dansez nici în viaţă darămite în limbă (după mine, în limba franceză e dans şi asta mă sperie). Şi îi cred pe toţi cei care îmi spun că mă prostesc. Ca şi cum m-aş ascunde mereu sub o mască imbecilă, protejându-mi adevăratul nucleu de neputinţă prin demonstraţii de retractilităţi exagerate, emfatice. Doar că măştile se lipesc de minte mai repede decât de piele şi, până la urmă, suntem tot aici, că mă complexează teribil franceza, că aş prefera să vorbesc în rusă şi că primele zile în Paris au fost teribile.

În primele zile de Paris am cunoscut infernul lingvistic. E alb şi uşor. Cuvintele îţi lasă lumea dezbrăcată şi trebuie să înţelegi totul de la început. În timp ce călătoream cu metro-ul, după conversaţii, nu foarte lungi, cu cei de la Universitatea Americană – şi aici am văzut încă un semn că nu sunt, oricâte cărţi aş citi, menită Francezei, căci cine vine în Franţa pentru Sartre şi existenţialism şi ajunge tocmai la Universitatea Americană – am cunoscut o angoasă analogă celei de moarte. Pentru prima dată înţelegeam că aruncarea omului în lume este şi o aruncare în limbă. Poate mai ales. Humboldt mi-a revenit masiv în minte. Mă cucerise în primul an de facultate cu ideile sale, ale lui şi ale redescoperitorilor lui. Fusesem adept convins ani de zile că, în fapt, gândirea umană este modelată de limbă, că nu putem gândi decât într-o limbă, care formează un soi de cerc din care se poate ieşi prin învăţarea altei limbi, transgresare care îţi sporeşte cunoaşterea asupra lumii. M-am gândit la toate acestea pentru că a fi într-o limbă în care nu te-ai născut poate fi îngrozitor de incert. Nu doar afazia, cu asta sunt obişnuită, ci ceea ce mi se întâmpla nou era amnezia. Priveam în jur cu lesa cuvintelor căzută, nu mai aveam putinţa de a strânge lumea pe lângă mine şi înţelegeam că originea aruncării în limbă este neant. Atât a primei aruncări, cât şi a tuturor celorlalte concepute ca ieşire înspre altă limbă.

De aceea, probabil, limba şi tot ceea ce ea alcătuieşte nu este niciodată suficientă. De aceea vor exista mereu cei care nu se vor mulţumi cu cărţile şi vor dori călătoriile, contactul brut, aparent nemediat cu ţara X, cu realitatea ei. Mi-am amintit de cei care mă sfătuiau să călătoresc cât mai mult, de unchiul meu lăsându-mă mereu fără replică: trebuie să cunoşti lumea nu numai prin cărţi, să ieşi, să vezi, să simţi aerul. Ideea aceea a cărţilor înşelătoare pe care mulţi o au e poate, câteodată măcar, neîncrederea faţă de limbaj. Altfel, iată că nu e suficient să citeşti cărţi, cuvintele despre Franţa nu îţi redau Franţa. Viclenia e că, mergând în Franţa ca să o simţi, simpla ei geografie este o impurificare precedentă, ascunsă, cu limbaj. Şi mai e ceva referitor la călătorii şi la aşa-zisul contact direct, mai e ceva care scârţâie. Fotografiile. Să surprindem, spunem noi, realitatea. Dar nu am văzut nimic mai corupt decât fotografiile. Priviţi doar la modul ostentativ în care arată ceea ce au căutat cu dinadins înainte. Clădiri frumoase, peisaje tipice, feţe fericite. Amintiri, realităţi, toate astea îmi par teribil de perfide pentru că evident ipocrite. Eu, pentru Parisul meu, nici nu ştiu ce poze aş putea face. Nimic nu l-ar reda. Poate e doar problema mea însă. Nu mă recunosc nici pe mine, nici pe ceilalţi în fotografii. Oglinzi gestuale şi teatrale încremenite peste ceva menit să moară în altă parte. Totuşi am şi eu fotografiile mele. Am vrut să prind în această tristă nemurire şi Turnul Eiffel, şi Notre-Dame, şi incredibilele magnolii ale Aurei, şi Luvrul. Şi, culmea glisării imaginii, tablourile dragi şi regăsite în muzeele Parisului. Trebuie să mărturisesc însă până la capăt. În infernul expulzării din limbă am aflat şi o bucurie ascunsă. Am descoperit lumea ca un corp. În afara limbii am revăzut o realitatea densă pe care o mai întâlnisem poate în copilărie. În afara limbii, Platon recăpăta pertinenţă ontologică, plecând din îndelungata sa robie într-o glumă culturală seacă.

Oh, dar sunt departe de-a livra finaluri, fie şi parţiale, fericite. Impresiile acestea treceau brusc. Adevărul rămânea de partea angoasei. Mai ales că oamenii erau alcătuiţi din limbaj pur şi mă înspăimântau cu frumuseţea lor categorică şi lingvistică. Îmi doream doar ca nimeni să nu mă întrebe nimic. Nici măcar în română. Apoi încet, încet, singură, mi-am construit scări. Pe întuneric şi în somn am reînvăţat franceza. Am vorbit cu oameni în piaţă, în magazine, în alte locuri. Uneori aveam senzaţia că mă descurc chiar bine, uneori aproape vânam ocazii de conversaţie. Alteori, după zece ore de lectură în Biblioteca Naţională n-aveam niciun cuvânt pentru cele mai banale răspunsuri. Cum n-am nici pentru mine în toată povestea asta cu limba. Nu sunt un om timid. E altceva la mijloc.

Aceasta a fost prima mea experienţă în Paris. Va fi şi ultima. Nu ştiu cum e pentru alţii, dar în general, primul pas pe care îl fac într-o ţară străină este să ader rapid, aproape total, într-o imagine despre mine ca fiinţă lingvistică. Care, incredibil de uşoară, mă lasă singură.

(un soi de corespondenta pt Contemporanul)

Anunțuri