Parisul, aşa cum îl văd eu. Biblioteca Naţională a Franţei: Toate oglinzile sparte

BNF. Aici se condensase, de aproape doi ani, sensul plecării mele. Paşaportul spre valabilitate al tezei de doctorat pe care o propuneam nu putea veni decât de la acest cuvânt care-mi traversa creierul ca un neon. O lumină rece ce nu-mi dădea voie să mă liniştesc în mijlocul ideilor şi care exhiba tuturor carenţa lor de pleoape, cu un fel bizar de indecenţă. Căci întrebarea inevitabil apărea. Ce teză faceţi? A, Sartre, Camus? BNF. Iar eu, cu sinceritate şi cu un bonus pragmatic de hotărâre: va fi precum spuneţi, va veni şi vremea aceea, voi merge, voi cerceta, mă voi convinge, vă voi convinge, voi vedea, veţi vedea. BNF a funcţionat ca pisică opacă şi depărtată ce mi-a deşirat sistematic tot ghemul în care îmi adunasem provizoriu teza. Şi nu era vorba numai de alţii, cei intersectaţi mai degrabă din întâmplare, care-mi dovedeau că nu pot vorbi despre nimic fără să fiu sigură, fără să am garanţii, cei care-mi surâdeau strâmb: cel mai probabil s-a mai spus, aveţi certitudini că nu s-a mai spus? La un moment dat, bietele mele idei s-au anemiat rău din cauza eternei expuneri la becul din minte, de destrămarea mâţei care avea deja înflorite, poate chiar scuturate, drumurile de interpretare care la mine erau doar amărâte posibilităţi. Ştiu că m-am gândit la fericirea pe care anumite subiecte de cercetare o pot oferi, la bibliografii reduse a căror lungime o construieşti din bun simţ, cu pietre de sticlă, prin care orice chip care se apleacă să se poată recunoaşte şi plăcea. Încă mă gândesc.

Dar să revin la BNF. Biblioteca Naţionala a Franţei. O clădire imensă în bunul stil postmodern. Patru corpuri foarte înalte, vreo douăzeci de etaje, cred, n-am avut răbdare să le număr. Fiecare din sticlă, transparente, goale, căci adevărata bibliotecă e sub aceste aşa-zise turnuri, undeva sub nivelul lor, la un fel de semi-subsol. Totul pare relativ pustiu până cobori în biblioteca efectivă. Acolo te loveşte o puzderie de oameni. Cei mai mulţi stau pe fotoliile de pe coridoarele lungi cu covoare roşii. Oamenii aceştia citesc! îmi urlu. Şi încerc sentimente de comuniune, dar, ca pe haine, nu le nimeresc. Clişeul meu intim de mon semblable, mon frère lecteur se declanşează subit, dar văd cum unii dorm, iar alţii pur şi simplu dau naibii toate regulile de politically correct în vreme ce imaginea lor le neagă în tăcere condiţia de cititor. Operaţiile mele estetice eşuează. Cu câteva cicatricii pe conştiinţă, mă îndrept spre ghişeul unde se eliberează permisele de acces. Îl obţin. Entuziasm. Sălile bibliotecii de studiu: A, B, C, D, E, F, G, H, I, J. Urmează cele ale bibliotecii de cercetare – pentru al cărei acces sunt necesare documente mult mai serioase – de la K la Y. Prima mea iubire, într-un sens destul de complex al cuvântului, a fost sala J. Ştiinţe umane şi filozofie. Cu cele 75.000 de mii de cărţi, cu cele 2 etaje, cu lumina ei sumbră, chinuită – de altfel problemă generală a BNF-ului, sala J mi-a furnizat infuzia densă, materială, pentru paradisul meu post-mortem. Cel pe care îl construiesc undeva la limita mea, exact acolo unde mă întâlnesc cu cei câţiva prieteni ai mei, ca să pot râde şi să mă manifest histrionic în faţa acestei buruieni culturalo-intelectualiste în care, fără dubii, chiar cred.

În sala J am stat pe jos, printre rafturi, fără să îmi pese de nimeni, lucru rar, căci celălalt îmi generează de obicei inconfort. Am ignorat balta jalnica în care mă vedea extra-luciditatea mea. Am stăruit în patetism, spunând familiei şi celor puţini cu care interacţionez aici că aş dori să locuiesc la BNF, dar având mereu în minte sala J. Aici am regretat poate pentru cea dintâia oară cu seriozitate faptul că am absolvit o facultate de litere şi că persist în acelaşi domeniu. Mi-am imaginat cum aş fi arătat dacă aş fi avut la vreme toate aceste cărţi. Mi-am plâns valenţele înăbușite, atrofiate, din nou fără să mă rezum la mine, perorând. M-am cufundat într-o isterie cu reliefuri joase, m-am urât, dar, ruşinea mea, şi mai înverşunat am urât. Am înţeles profund că nu, nu pot fi sigură. Că nu am garanţii şi, încă mai rău, că nu aş fi avut cum să am. Deoarece cărţile în România, mai ales cele de un anumit tip, cele pentru minoritatea derizorie a cercetătorilor, nu sunt imediate – accesibile – evidente, ci căutare, Amazon, Gigapedia, scotociri, împrumuturi, aproximaţie, efort. Iar pentru comunitatea autoderizorantă a cercetătorilor (dacă permiteţi monstrul de limbaj), ele sunt făcute imposibile din chiar sânul acesteia, aşa cum, spre exemplu, Sartre devine tabu sau ilogic, trădător de idealuri creştine alături de amanta lui de doi bani, Simone de Beauvoir, precum am citit într-una din puţinele cărţi româneşti şi apărute în România consacrate existenţialismului. Sala J a fost prima care m-a scuturat într-adevăr de orice garanţie. E greu să le mai ai, când îţi găseşti vreo idee de care erai mândru frumos explicată într-o carte din anii 80. Între timp, pe alt plan, începea o aventură minunată: lectura, fericirea de a cunoaşte toate aceste cărţi. Şi deprimarea că nu voi reuşi decât parţial. Toate straturile astea imbricate sunt un ghem nou cu care BNF se joacă cu mine. De data aceasta însă, lipsită de opacitate. Şi de distanţă. O pot privi, şi de fiecare dată atât de clar, încât nu mai cred, de la o vreme, când trec pe lângă cele patru turnuri înalte, că mai are geamuri. Dar nici nu mă văd pe mine. Ceea ce nu poate fi decât bine.

***

Aş fi ipocrită să mă rezum numai la acest aspect al Bibliotecii. Este destul de suspect dacă o bibliotecă se judecă numai prin stereotipii: bibliotecă – cunoaştere – carte – intelectual – izolare etc. Lucru care totuşi real nu este posibil decât pe soiurile de vârf de munte al gândirii (cum poate fi uneori şi mărturisirea scrisă). Căci altfel, nici pentru cei care folosesc efectiv biblioteca, nici pentru cei care îi privesc pe aceştia utilizând-o şi se confruntă cu ei, nu prea se iscă un asemenea risc. Nu toţi cei care vin la bibliotecă vin să citească şi nu toţi care vin să citească mai pot citi fără să se lase afectaţi de această primă categorie. Sunt poate lucruri evidente, dar mie tot BNF-ul mi le-a dezvăluit, lăsând să mai cadă cel puţin încă o pereche de oglinzi. Tot sentimentul acela de comuniune pe care m-am simţit obligată să îl am în prezenţa oamenilor care dacă erau în interiorul BNF-ului trebuiau să fie şi cititori, ei bine, totul n-a fost decât o dublă falsificare. A realităţii efective şi a mea. N-am reuşit eu să duc până la capăt fraternitatea-prejudecată de două parale, ce ascundea un, poate deja intuibil complex naţional de inferioritate, dar nici nu am descifrat mai multe imediat. Aveam să aflu ulterior cum stau lucrurile cu cititorii BNF-ului. Că nu sunt nici mai numeroşi, nici neapărat mai rasaţi decât cititorii unui BCU românesc. M-am lămurit rapid că persoanele care stăteau pe coridoarele bibliotecii (evident, cea mai mare parte dintre ele, generalizările sunt operaţionale discursiv, dar nu implică în sine ideea de totalitate) nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu vreo carte. Erau fie homeless-i, fie aparţinând unor categorii sociale mai puţin dezvoltate. Stăteau ziua întreagă moţăind sau jucându-se pe telefon, fluierând, când îi îmboldea curajul, câte vreo fată, frunzărind ziarele ce se distribuie gratuit în oraş etc.

Dar adevărata lecţie a fost nu pe holuri, ci în săli. Lecţie fără mare morală decât poate darul unei mai mare vigilenţe împotriva automatismelor de raportare la lume. Tinerii pe care i-am invidiat din suflet pentru şansa de a avea un asemenea monument de cultură în apropierea lor, nu erau decât, în marea lor parte, liceeni care pregăteau bacalaureatul. Aşadar, după observaţii proprii, discuţii în stânga şi în dreapta, descopăr că toate cărţile acelea îi lăsau reci. Nu se atingeau de ele. Pe masă aveau întotdeauna o carte de sinteze de Bac, un dicţionar şi numeroase fişe. Am prins chiar şi cozi de două ore doar pentru că aceşti liceeni ţineau cu tot dinadinsul să înveţe într-o Bibliotecă. Când eu aşteptam pentru o carte de negăsit altundeva, ei înaintau în grupuri, uneori extrem de numeroase, până la douăzeci treizeci, puberi, adesea vizibil accentuaţi hormonal. Oricum, e vorba despre o cutumă cu rădăcini stufoase, am găsit anunţuri în presă sau pe site-urile bibliotecilor amintind în diferite contexte fenomenul. Copiii aceştia guralivi, care erau în stare să vorbească si 3 ore, în şoaptă, fără oprire, mai ales în această lună iunie, mi-au biciuit nervii. Ziua mea fericită, recent trecută, prima probă de bac, când alături de mine în sala au fost, în loc de două sute, 10 oameni. Am înţeles şi altfel teoriile lui Baudrillard despre simulacru. Căci da, asta este. Un simulacru. Referinţa acestor oameni la bibliotecă nu sunt cărţile, ci o imagine. Care nu este nici măcar a cărţilor ci a înseşi imaginii bibliotecii. Şi aşa, din salt în salt, corporalitatea cărţii se duce naibii. De văzut dacă din această diluare a referinţelor te mai poţi recupera sau pur şi simplu e necesară reconstruirea. Ceea ce am spus până acum aduce numai o direcţie. Pentru restul mai sunt alte oglinzi care trebuie să cadă. Vom vedea.

(va fi in Contemporanul)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s