Parisul, aşa cum îl văd eu. Clişeul ca voinţă şi interpretare

O persoană care mă cunoaşte neîngăduit de bine m-a atenţionat în plinătatea timpului meu parizian să nu care cumva să nu scriu la vreme corespondenţa. N-aş fi avut ieşire dacă mi-aş fi renegat oblomovismul scrierii, nici existenţa ideilor ce îmbrăcau trupuri derizorii, de vorbe, cu care umpleam distanţa dintre noi. Dar nici nu am terminat de înghiţit bine în sec, că triumful a fost al meu: aceasta nu e o corespondenţă. Poate un fel de, dar ramurile nu sunt niciodată obligate să suporte ceea ce suportă tulpinile. Astfel am reuşit să mă strecor afară din îndatoriri şi am rămas din nou cu gândurile pe malul unui text deşirat. Crezusem că o să scap de clişeul meu intim, al amânării şi terorii de cuvânt, dar categoric m-am înşelat. Ceea ce îmi păruse special mă azvârlise în groapa comună a erorilor mele. Ironia sorţii este însă faptul că, victimă şi producător de clişeu eu însămi, mă asemăn perfect cu impresiile acestea impure, parte scrise în Paris, parte după revenirea în ţară.

Mintea îşi are stereotipiile ei. Unele de prim plan, vizibile, grosiere, urgent detectabile de către un altul, rod al unor intersecţii nefericite cu tot soiul de inerţii sociale sau al unor scurtcircuitări repetate de gândire. Fiind foarte la îndemână, acestea se pot extrage uşor, dacă nu din mintea celui care le deţine, cel puţin din celelalte pe care acesta le curtează pe diferite paliere de comunicare. Mai greu e cu celelalte, de adâncime. Nici nu putea fi vorba să le am până să locuiesc în Paris. Apoi le-am descoperit. Omul liber care eram în ochii mei mi-a stat în creier ca un cadavru şi habar n-aveam dacă să îl arunc şi ce aş fi aruncat odată cu el.

Îmi amintesc că îi ţinusem mamei mele, ce mă iscodea îngrijorată asupra siguranţei zonei în care aveam să stau, vehiculându-mi procente ale populaţiei non-albe, o întreagă ambalată teorie despre egalitatea oamenilor, preconcepţii, umanitate intrinsecă, rolul imaginarului, toleranţă etc. Îmi plăcea să cred că argumentele mele erau dincolo de împrejmuirile tâmpe de tip politically correct, în interiorul cărora, dacă păşeşti, devii ori o legumă lobotomizată, ori un trădător spontan, măcar al regulilor dacă nu al jocului. Nici în Paris culoarea pielii altora nu mi s-a părut a fi o problemă. Şi spun până şi acum că nici nu este. Dar des, tot mai des, m-am trezit că trec pe cealaltă parte a străzii când vedeam un grup de tineri de altă culoare, după cum tot mai des eram iritată de palmele celor care încercau, în împrejurimile bazilicii Sacré-Cœur, prinzându-mi mâinile, să îmi citească în palme, să îmi împletească părul şi alte asemenea nimicuri. Nu mă deranja culoarea, puteau fi şi verzi sau roşii în ceea ce mă priveşte, dar nimic nu îmi repugnă mai mult decât încălcarea unui spaţiu de minimă decenţă pe care îl vreau gol în jurul meu. Apoi mai erau cei din Biblioteca Naţională, concentraţi în grupuri care îţi dădeau fiori când ieşeai seara singur de acolo, cei de la Turnul Eiffel pe unde treceam zilnic spre Biblioteca Universităţii Americane şi care-ţi tăiau calea că să-ţi vândă brelocuri, cei care te priveau cu ceva ce eu aş fi numit ură în metrouri, cei care m-au făcut să merg în zigzag până mi-au ieşit peri albi. La toţi aproape detectam ceva ofensiv. M-aş fi putut gândi la ideea aceea cum că atacul e o apărare deghizată, revectorizată. Dar nu am făcut-o. Nu voiam decât să fiu lăsată în pace. Am avut momente în care generalizările m-au invadat şi nu m-am mai putut opune clişeului vechi împotriva căruia s-au ridicat politicile de nediscriminare ce în varianta lor ursuză şi autistă au generat alte clişee. N-am rămas aici, am găsit putere să mă detaşez, să îmi revin, mi-a fost milă de ei, ruşine de mine şi invers. Şi erau atât de mulţi oameni de altă culoare amabili, fireşti, discreţi cu aerul de a fi perfect integraţi comunitar. Sigur însă că am continuat, când era cazul, să mă feresc.

Între clişeul bătrân al diferenţei şi inegalităţii şi între cel nou al asemănării şi uni-problematizării relaţionale este un spaţiu îngust în care te strecori cu greu. Am înţeles-o pe mama care îmi spunea: evident că nici eu nu am nimic cu ei, visul meu de copil era să am o prietenă negresă, când a venit la mine şi era înnebunită după copiii de ciocolată, cum le spunea ea, iar către mine: clişeele rezumă experienţe, sunt mici scuturi de protecţie. Dar a ascunde nu prea rezolvă mare lucru, tot de la ea ştiu. Realităţi greu gestionabile, greu avuabile, realităţi ultragiante care cască goluri sub strategii, mereu mai noi decât ele, ajung adesea la el, la clişeu. Pătrunzând în pragmatica clişeului, se observă că individualismul conceput pe axa sa de auto-protecţie îşi găseşte soluţia într-o memorie ce îl precedă, negându-l oarecum în acest mod. Astfel,  clişeul conţine o interpretare puternică a realităţii, exclusivă, ale cărei elemente se spune că sunt prejudecăţile. Denumirea aceasta e corectă numai dacă ne gândim la individ, la cel care vehiculează clişeul. Altfel, raportat la comunitate (adevăratul autor al clişeului) ar trebui afirmat că ele sunt post-judecăţi. Nu vreau să intru prea mult în anatomia clişeului, vreau doar să ajung la ideea că un alt clişeu al meu cum că eu nu cred în clişee şi sunt imună la ele, s-a prăbuşit. Ceea ce nu înseamnă decât o eliberare provizorie, dacă înseamnă.

În Paris m-am simţit încolţită de clişee. În fel şi chip. Pe unele le observam doar circulând pe lângă mine, cu altele, cum am povestit mai sus, mă luptam. Ori au fost ele cu adevărat pretutindeni, ori vederea mea s-a stricat atunci şi n-am ştiut cum să îi fac faţă. De pildă, am fost destul de distrată şi ulterior îngreţoşată de felul în care tinerii de gen masculin se comportau unul cu altul. Erau mult mai intimi decât eram obişnuită să văd, mai tandri unii cu ceilalţi, se sărutau în semn de salut la întâlnire şi la plecare, proximitatea corporală era mult mai mare decât mi-aş fi imaginat. Am comentat eu un timp despre efeminarea inerentă şi alte asemenea noi spume ale schimbărilor de ultimă oră din societatea de hiperconsum şi apoi am încetat. Clişeul, cu luciri de bibelou, trona la mine în minte atât de emfatic şi caraghios încât am putut să îl extrag fără prea mari eforturi, ca pe un corp străin. Ne-am separat uşor deşi am văzut apoi că avea suficiente rădăcini. În România, cel puţin din experienţele mele de şcoală şi împrejurimi actuale,  printre bărbaţi circulă un machism vizibil inclusiv în relaţiile dintre ei. Se înghiontesc, îşi aruncă o palmă peste spate în semn de salut, cad frecvent în bădărănism ca să se asigure că stau sub toate formele sub stindard falic. Evident, nu doresc a generaliza, dar e o dominantă pe care e de ajuns să priviţi atenţi în jur pentru a o regăsi. Acel Atlas de mitocănie urbană este elocvent în această direcţie. Sigur, fără dubiu, acestui machism care tot mi-a călit şi mie măcar un strop creierul în sucul său, îi corespunde varianta feminină. În Paris am regăsit acea demnitate occidentală a femeilor care nu-şi concentrează toată atenţia asupra persoanelor de sex opus sau pur şi simplu a celor din jur, care dacă poartă o fustă scurtă nu o fac în primul rând pentru ceilalţi, nu trăiesc în efect, deşi categoric efectul se poate produce. Sunt conştientă că exact în timpul în care mărturisesc aceste lucruri s-ar putea să fi intrat deja în alt clişeu. Eu nu îmi doresc decât să cad pentru puţin între ele, fie şi julită, dar e greu şi mă feresc de patetisme, altfel m-aş simţi ca un Iona sorescian.

Poate aveam nevoie de două lumi ca să le simt densitatea. Poate trebuia să ajung într-o zonă în care frontierele sunt şi vămi şi-ţi cotrobăie în atitudini. Acum sunt acasă şi lumea îmi pare mai relaxată. În prima variantă a acestei părţi de corespondenţă, scrisă în totalitate în Paris, vorbeam despre clişee culturale, despre oamenii pe care i-am văzut cu sutele în Luvru înghesuindu-se în faţa Giocondei şi trecând senin pe lângă alte mari opere, despre bibliotecile pline cu liceeni care-şi repetau manualele, despre prietenii mei români care imaginau la tot pasul xenofobie franceză şi se terorizau singuri, despre, cred că mai erau şi altele. Deocamdată e destul. Continuând aş avea senzaţia că în ce spun sunt pietre. Sau e la mijloc numai comoditatea mea ce-şi caută clişeul.

(Aparut in Contemporanul)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s