Parisul, aşa cum îl văd eu. România. România. România

Locuiesc în Paris de aproape două luni şi între mintea mea şi lume deja nu mai stă nimeni. M-am desfăcut din relaţii ca din şireturi şi îmi imaginez că o să merg mai departe decât atât. Apoi mă sună ai mei pe skype, vorbim fără pretenţii să ne vedem –  internetul ne taie aproape de fiecare dată. Depărtarea asta e ca o îmbălsămare a mea pentru ei şi invers. Existenţa lor nu mă intersectează şi totuşi mă cuprinde. Viaţa e în altă parte. Şi e bine. Unde sunt eu totul este minimal: mâncarea, somnul, vederea, casa, contactele cu oamenii. Mă gândesc de un timp că o moarte ca asta, până şi ceva mai extinsă, mi-ar conveni.

Totuşi cum aş fi putut să nu merg la petrecerea anuală pentru studenţii români oferită de Ambasadă, chiar dacă era vorba de mine, un om cu puţin chef de oameni şi socializări cu reflexe pavloviene, chiar dacă în capul meu viitorul era împărţit între coşmarul necuprinderii cărţilor şi cel al pierderii însemnărilor. Cum, când ratam sistematic modelul studentului Erasmus cu prieteni şi întâlniri providenţiale şi începusem să-i suspectez pe ai mei că vor şi altceva decât răs-uzatul am citit. Cum, când eu însămi adăposteam dorul de ţară într-o durere difuză de stomac şi mă gândeam la Creangă când auzeam moldovence domoale umplând plase de haine şi plângându-şi lipsa de bani.

Dilema ar trebui să fie oricum încheiată pentru că, iată, de bunăvoie, am fost. Pe scurt: tone de mâncare, băutură, pe sub mânecă, lume multă, jumătate români, jumătate ne-studenţi, grădină, ploaie, formaţie, cântat şi vorbit englezeşte. La detalii nu pot ajunge pentru că nu am voie. Un fel de regulă externă ce s-a instalat insuficient în etica mea de uz personal nu-mi dă voie. Ceva ce pleacă, cred, din copilări mea, şi care spune: nu poţi dezvălui lucruri din casa altuia odată ce ai fost invitat acolo, când vorbeşti prea multe e bârfă. O regulă pe care, neadaptată mie cum e, n-am obligaţia să o respect decât pe jumătate. Fapt e că n-am găsit acolo nicio Itacă, nici măcar una de criză, dar de întors m-am întors. Şi sunt deja trei săptămâni de când, orice văd în jur, orice trăiesc mă sileşte să gândesc constant şi pitic: românia, românia, românia…

Aflu de la mama că s-au tăiat salariile. Că încă se vor mai tăia. Aflu de la M că, cel mai probabil, nu vor fi bani de conferinţă, încerc să-l conving să accepte mai puţini oameni, nu vrea. D mă sună şi mă întreabă, jumătate glumind, jumătate nu: mai vii? K îmi scrie că se mută în Finlanda şi: voi ce mai aşteptaţi? Se aglomerează zvonuri cum că ne vor tăia bursa. Logica mea se opune, n-au cum, sunt fonduri europene, îmi explic, le explic, apoi cedez şi tac. L îmi spune că la firma lui nu se taie salarii, dar nici de crescut, o vreme, nu vor mai creşte. Nu vreau să-l întreb dacă ar vrea să plece. Ştiu că oricând şi-ar găsi un serviciu şi mai ştiu şi că faţa buhăită a Americii îl pândeşte. Eroarea mea că nu-mi pot înfrâna curiozitatea nici la nuanţe infime ale aceluiaşi, apoi stupoarea mea să mă aud cum că nici nu ar fi aşa rău dacă am fi în Europa, cum că pot scrie oriunde şi că poate aşa aş reuşi să obţin un post de cercetător şi să-mi păstrez ochii care într-un an de activitate de redactor au luat-o grabnic în jos pe panta miopiei.

Dorm tot mai puţin, trei ore devin lux şi cu toate astea mă simt bine. Sunt prea liberă ca să dorm. Sartre îmi e mai prezent ca niciodată. Aici nu mă capturează nimeni în privire, aici nu mă închide nimeni în obiect, aici nu sunt postumă ca să şteargă şi să adauge după voie sensuri în mine. Aici nu mă întâlnesc zilnic cu înţelepciunea pe care tot Sartre o socotea o inteligenţă eşuată într-un fel de ifos de inteligenţă, o gândire suficientă sieşi apusă în produs de gândire. Înţelepciunea românească ce îţi dă toate reţetele de a fi, care îţi jalonează existenţa înainte de a o începe, care te taxează crunt pentru abateri, care ştie că o femeie nu e femeie până nu e mamă, că de la 50 de ani nu te mai poţi îmbrăca în roşu, că nimic nu se compară cu un zâmbet de copil, că doctoratul trebuie făcut repede că apoi ai şi altele în viaţă, că sâmbăta e zi de curăţenie, că o invitaţie la dans nu se refuză, că nu e frumos să nu mergi în priveghi, că oamenii în vârstă merită întotdeauna locul din autobuz, că orice mamă e o mamă bună, şi altele, şi altele, şi altele. Atât de multe încât în somnul meu scurt România e o piatră mică pe care o lovesc ca pe o minge şi ea revine cât revine, apoi nu se mai întoarce şi în piciorul meu se cască goluri şi ceva ce seamănă cu o bucurie mare.

Dimineaţa privesc atent oamenii de pe străzi. Femeile sunt frumoase în sensul profund, de fiinţă. Elegante, dar mai mult îmbrăcate practic, trec prin lume fără atitudini de podoabă. Mai puţină, mult mai puţină poză. Bărbaţii au eşarfe şi după rafturile din magazin cred că folosesc creme de faţă. Nu fluieră şi ştiu să invite la cafea. Copii sunt ai ambilor părinţi, nu ai unui cârd de femei mamificate, de-a pururi îngrăşate, cu pampers adânc înfipţi în gândire. De pe terase te străpung priviri ce trec peste tine şi te fac să te îndoieşti de propria-ţi corporalitate – eşti încorporat în peisaj fără să fii vizat, eşti descentralizat. Încerc să suprapun toţi aceşti oameni peste cei din România. Să-i amestec, să ascund şi să mă verific. Să văd dacă i-aş putea distinge. Nu reuşesc niciodată să duc operaţiunea până la capăt. Mă opreşte clişeul morţii în plină stradă: şi nimănui nu-i pasă, trec toţi pe lângă tine şi nimic, în vreme ce noi aici, uniţi, buni, ospitalieri, calzi. Apoi cel al vecinului ursuz: nu poţi întreba pe nimeni lucruri, dacă vrei să ştii ce fac ţi se răspunde că nu te interesează. Iar când cred că am scăpat, vine şi cel din aria mea de interes, studiile asupra morţii: în postmodernitate mortul e o marfă proastă, nu ne mai adunăm în jurul lui, nu mai avem ritualuri, moartea însăşi se ascunde, şi când ne gândim că pe vremuri…  Rămân în faţa lor un timp, după care mintea mi se înceţoşează. Aş vrea să strig, să urlu, să ies afară cum n-am ieşit niciodată, să pot în sfârşit spune ceea ce n-am spus niciodată. Că nu cred nimic din toate prostiile astea, că mă doare corpul de cum mi-au atârnat clişeele de viaţă, precum nişte pietre, de cum încearcă să mă disciplineze toţi mai rău decât ar fi putut-o face şcoala vreodată, de tot obiectul acesta tâmp în care ar vrea să mă transform. De tribalismul înfiorător în care trăiesc şi căruia i se spune comunitate. De bârfa deghizată în interesul pentru celălalt, de faultarea sistematică într-un joc de echipă fals, ghidat după principiul capra vecinului. De incultura stridentă perfect funcţională ca breloc, cheie, viză. Şi ce rost ar avea, mi-ar spune mama, să urli în Franţa. Şi de ce te temi de viitorul altora, mi-ar spune L. Şi de ce să mai spui şi altora lucrurile astea, mi-aş spune eu. Ar trebui, într-adevăr să-mi ajungă că îmi pot păstra diferenţa. Seara, în nesomn, mă joc ca pe vremuri într-o chimie mică, de buzunar: mă decantez pe mine din ceilalţi.

***

Locuiesc în Paris de aproape trei luni. Mama va veni în curând să mă ajute să mă întorc. Am cumpărat multe cărţi, ar trebui să-mi ajungă. D m-a sunat să-mi spună că abia aşteaptă să mă revadă. K va pleca în Finlanda, dar are deja ceva îndoieli. Asta o ştiu de la mama, K însăşi n-ar recunoaşte nici în ruptul capului. Camera asta e tot mai mică. Descreşte şi mă face să mă simt ca o Alice. Mereu în nepotrivire. Cel mai probabil nu o să reuşesc să citesc toate cărţile. E uman, mi-au spus, mi-am spus, m-am aproape convins. Câteva kilograme de morcovi şi două ore de somn în plus pe noapte m-au făcut să îmi recuperez parţial ochii. În prezent, după o cură de auto-raţionalizare susţinută, după câteva hipnoze induse la sfârşitul cărora reuşeam să mă întâlnesc cu fiinţa mea pentru ceilalți, cei depărtaţi, am reuşit să identific mai multe probleme sub titulatura de românia. Ele îmi rămân de gestionat. Am făcut-o deja în două moduri: scriind un poem şi această corespondenţă, cu tot pseudo-ul ei. Cel mai interesant însă va fi ce urmează. Celelalte moduri.

Anunțuri