Prostul

A fost un accident din care n-am mai ieşit

nişte roţi mi-au traversat picioarele şi eu întârziam acasă

mai multe animale m-au găsit în pădure şi în oase aveam sticlă

am înotat până departe şi apele mă întorceau mucegăit

am ieşit din timp într-o verandă şi stresul era în corpul meu bici

mama a născut câini şi numai eu ştiam că e moartă

am făcut hipertensiune, cancer, accident vascular, anestezie şi  autopsie.

Ştiu cine sunt dar nu înţeleg nimic

când privesc înapoi sunt un chip pictat pe o cutie goală

cel care-am fost locuieşte într-o casă iar eu stau afară

pe toţi cei care vin îi întâmpin în curte, fac gesturi peticite,

sunt clovn şi imitaţiile mele au mărimi de pietre, le pierd în şotroane,

cuvintele mi se sleiesc în gură, trec zile şi nu le pot spune,

dacă privesc prea mult mi se scade din carne

şi capul meu e un film derulat până la sfârşit

şi din marginile lui părul se-nmulţeşte-n frânghii

câteva idei stau în ele ca nişte câini mari, mă păzesc şi mă muşcă

aproape urlu, aproape latru,

dar cei care ies din casă mă reciclează, mă recunosc, mă dezmiardă

îmi cumpără haine care mereu se murdăresc şi se descoase pe mine

nu ştiu dar înţeleg cum mintea mea n-a fost pentru totdeauna

tânjesc după creierul meu ca după o bucată de ciocolată,

îmi sparg de fiecare dată când plouă capul şi-l umplu de lujeri

apoi simt că mă uit la televizor cum mă doare

uneori vine un înger, mă pune să jur tăcere şi-mi dă un creier de ciocolată

din nenăscuţi, din zestrea ta de pe lumea cealaltă

dar mi se face foame şi să mănânc e un răspuns vechi

mintea-mi îmbătrâneşte ca o câmpie pustie şi cineva aprinde acolo un bec

văd gânduri ce stau precum lucruri într-un dulap

tot câte doi oamenii se formează-n poduri şi tot mai înalt sar imaginându-mi

o putere peste mine ce mă ridică în aer.

Intru in case desenate pe hârtie, mă chinui şi locuiesc acolo până amorţesc,

iar noaptea cineva îmi şterge ochii cu o radieră.

Pentru mine el e un fel de rudă, de zodie, de ce voi fi dacă voi obosi.

şi-mi spun bravo, ai vorbit despre altul aproape ca şi cum l-ai fi recunoscut.

Mă gândesc că aş fi preferat să înnebunească,

să fie mereu o criză de contact, un şarpe

În alte zile mă gândesc simplu că aş fi vrut să moară.

Îmi trag cu ochiul într-o oglindă spartă:

când erai mică te credeau proastă

şi-acum poate că nu eşti decât tot tu, care-ai crescut.

şi-ţi ies din mână aceleaşi case, pe hârtie.

(in Discobolul, nr 10-11-12, 2010)

Anunțuri

Parisul, aşa cum nu-l mai văd eu. Ultimele zile

Aşadar iată-mă, într-o singură zi a venit de două ori noaptea şi eu n-am găsit calea. Ştiam că acest fapt se va întâmpla, au fost deja semne, un ochi mi-a stat prin buzunar învelit într-o batistă, imagini grele mi-au căzut din cap ca nişte poame stricate, prin amintiri metabolismul lent a lăsat grăsime. În final va trebui să înţeleg, nu scriu cu plăcere despre nimic, sunt un parazit, beneficiez de un sânge prea strict, dar Paris-ul a fost de parcă aş fi făcut o dializă îndelungată la capătul căreia m-aş fi putut desprinde să spun mulţumesc şi să plec. În final va trebui să accept că toate aparaturile astea imaginar-medicale nu ajută decât pe timp scurt.

În fond, încerc să aflu ce mi-a venit mie să scriu despre Paris. Ce a fost el pentru mine altceva decât tot o formă din necesitatea tâmpă de mă exprima cumva, o pătură caldă care să mă ajute să cresc la loc după ce neputinţa lingvistică mi-a deşurubat toată verticalitatea fiinţei. E drept, a pornit totul de la Aura, dar n-am opus nicio rezistenţă aşa încât tind să cred că asta voiam de fapt. Ce conta cum sau dacă văd Paris-ul, în ce măsură privirea poate justifica, ce alibi îngust pentru ceva atât de pervers cum e emfaza prin lucruri a sinelui. Şi-acum plătesc, căci a venit de două ori noaptea şi eu tot la birou încercând să găsesc despre Paris cel din urmă fapt de spus.

***

Mi-am plâns slăbiciunea lingvistică în multe feluri. Am scris despre aceasta în prima corespondenţă, am comentat-o cu familia şi prietenii. Parţial m-au crezut, parţial ne-am suspectat unii pe alţii: eu de încurajare falsă, ei de un alint ce ţine de-o pisiceală intelectuală ce nu-mi stă în fire. Nu mică mi-a fost însă surpriza să o găsesc, în chip cu totul neaşteptat, la o altă persoană. Eram cu F pe terasa Bibliotecii Naţionale şi savuram o baie straşnică de soare. Am comentat pentru scurt timp despre cărţile citite, începând apoi o mitraliere rapidă de bancuri şi glume. Care n-au rămas neauzite de femeia care stătea în imediata noastră apropiere, singură, la o masă. Şi care ne-a salutat cu o voce care abia se putea numi astfel, o şoaptă: bună ziua. Era acolo un fel de timiditate care m-a determinat să-mi imaginez că aveam de-a face cu vreo franţuzoaică excentrică ce s-a pus pe învăţat româna. Am întrebat-o în franceză dacă este româncă. Şi cum răspunsul, neconform anticipării mele, a fost da, am invitat-o să se aşeze cu noi la masă, mai ales că eram oarecum ruşinate de comportamentul nostru infantil. Doamna aceea frumoasă, elegantă, ne-a povestit într-o română împiedecată, în care cuvintele se căutau greu unele pe altele, că n-a mai fost în ţară de peste 30 de ani, că nu are cetăţenie nici română, nici franceză, că lucrează la Biblioteca Naţională şi, apoi, ca răspuns la stupefacţia noastră, că este soţia unui disident român de care e posibil să fi auzit. Nici astăzi nu ştiu dacă modestia aceea a sa era adevărată sau mimată, dacă chiar se gândea că am putea să nu ştim de Paul Goma, şi dacă fericirea sa, schiţată discret pe chip, cum că nu era aşa, era reală. Au urmat apoi o serie de dezvăluiri din viaţa doamnei Goma, legate de familia şi copilăria sa, dar şi de traiul, alături de soţul său, în România comunistă, de faptul că nici acum ei doi nu aparţin vreunei ţări. În timp ce o ascultam, mă gândeam la româna ei chinuită, copilărită, greşită, intrată sub tutela francezei, la exilul acela total şi perpetuu, cu compensaţii cenzurate, neaşezate. Mă gândeam că era ciudat şi trist, îngrozitor de trist, să trăieşti aşa, la graniţă de limbaje, să fii într-o ţară şi să te gândeşti la alta, să o iubeşti pe una şi să o respecţi pe cealaltă. Ne-am despărţit propunându-ne să ne revedem în acelaşi loc şi în celelalte zile. Despre noi, doamna Goma nu a reţinut prea multe. Nici nu a vrut să ştie. I-a fost de ajuns să afle că suntem din România şi că am terminat Literele. Atât. Cred că nici măcar nu ne-a văzut bine, avea ceva orb în felul de a privi, ca şi când, în loc să închege o imagine, ar încerca să o rarefieze. Impresia pe care ne-a produs-o a fost foarte puternică, am povestit şi analizat cu F o grămadă din cele auzite. Pe F o speria, pe mine mă intriga, dar am fi vrut să o mai revedem. Au venit apoi ploile şi frigul şi n-am mai ieşit pe terasă.

În penultima zi am fost din nou în cimitirul Montparnasse. La Sartre. Acelaşi mormânt plin de scrisori, de flori uscate sau verzi, de monede, de ţigări, de tot soiul de încercări de comunicare cu cineva care nu mai e persoană, ci un semn care se adăposteşte şi într-un loc. Mi-a trecut de câteva ori prin minte să cumpăr şi eu flori, un dar nu se refuză nici viu, darămite mort, însă m-a cuprins sentimentul cum că n-ar fi fost corect să fac aşa ceva. Sartre avea acea obsesie a morţii care te face slab, vulnerabil în faţa celuilalt, manevrabil de acesta. Devenind mort nu eşti doar încheiat, cuprins într-un destin ce te face oarecum estetic, ci permanent supus derivei interpretative a celor ce rămân. Ai la dispoziţie o întreagă eternitate numai că nu mai eşti efectiv ca să o ştii. Mă cunosc, dacă Sartre ar fi trăit, nu m-aş fi dus niciodată să îi duc flori, nici să îi cer permisiunea de a-i vorbi, aşa cum au făcut atâţia şi atâţia admiratori ai săi. Spunându-mi aceste lucruri, m-am hotărât să mă port nu cu el, ci faţă de el, ca şi cum ar fi fost încă viu. De fiecare dată când am fost la el la mormânt, cu excepţia primei zile în care am avut senzaţia puternică de întâlnire şi m-am gândit la ce-i mai rău ca să-mi reţin lacrimile, de fiecare dată, aşadar, am simţit că fac un fel de investigaţie de sociologie a receptării. Mă detaşam nesuferit de mult de câte ori eram acolo, dar în acelaşi timp, exista mereu un impuls care mă îndemna să merg la el. De altfel, cimitirul Montparnasse e un excelent prilej pentru plimbare şi pentru delectarea cu diversele opere artistice, unele într-adevăr inedite. Părăsisem deja mormântul lui Sartre şi mă pregăteam să explorez o zonă încă necunoscută, când am realizat că în paralel cu mine mergea, de ceva vreme, un bătrânel mic de statură, cu mantou lung şi cu pipă. Îl priveam cu coada ochiului, în timp ce vechi mecanisme imaginative îmi străpungeau gândurile şi mă puneam la încercare precum în copilărie: dacă e el? Dacă omul acesta e Sartre? Şi tot ca atunci căutam confirmări, fabricam dovezi, închipuiam. După care am pierdut din vedere şi pe presupusul Sartre, şi raţiunea jocului meu “de-a mortul”, şi am conchis prin a declara că e tâmp şi cutremurător de stereotipic să produci fantome pentru bunul plac. Să le foloseşti pe post de analgezice spirituale sau ca naraţiuni care să-ţi reverse lumină peste rolul secundar din viaţă. Pe de altă parte, rămâne adevărat că am avut un bunic şi pe care l-am întâlnit, după ce a murit, în altul. Eram într-un loc de joacă pustiu, după ploaie, şi caruselul se înţepenise. Un om îmbrăcat în uniforma de militar pe care o ştiam din casa bunicii a venit la mine, n-a spus nimic şi a învârtit acea fierărie obosită. O vreme am gândit că e el, o alta că nu e, iar acum cred că au fost ambele.

În ultima zi vremea s-a stricat cu totul. N-am dormit toată noaptea de frică să nu-mi pierd caietele cu însemnări în complicatul sistem aviatic şi-mi era deja foarte dor de tot acest Paris al meu care se termina. Mi-am zis că am să revin la anul şi uşa apartamentului în care locuisem trei luni, ca o insectă, ca o gâză, şi care nu avea clanţă pe exterior mi-a fost pentru ultima oară dragă.

***

Toate acestea nu sunt nimic. Le-aş şterge dacă n-aş bănui că mâine voi fi tot aici, încercând să scap basma curată din această nesăbuită idee de a scrie despre Paris. Şi mi-e somn. Şi pur şi simplu nu mai pot. Abia gândesc paris şi mi se-aşează-n minte etichete, ca mii de osuare ce se tasează între ele. Ce bine totuşi că sunt acasă, căci am un corp şi o privire de adormit. Apoi, nu mă pot plânge, visez, de obicei, ce îmi doresc.

(Contemporanul, fev.)