Prostul

A fost un accident din care n-am mai ieşit

nişte roţi mi-au traversat picioarele şi eu întârziam acasă

mai multe animale m-au găsit în pădure şi în oase aveam sticlă

am înotat până departe şi apele mă întorceau mucegăit

am ieşit din timp într-o verandă şi stresul era în corpul meu bici

mama a născut câini şi numai eu ştiam că e moartă

am făcut hipertensiune, cancer, accident vascular, anestezie şi  autopsie.

Ştiu cine sunt dar nu înţeleg nimic

când privesc înapoi sunt un chip pictat pe o cutie goală

cel care-am fost locuieşte într-o casă iar eu stau afară

pe toţi cei care vin îi întâmpin în curte, fac gesturi peticite,

sunt clovn şi imitaţiile mele au mărimi de pietre, le pierd în şotroane,

cuvintele mi se sleiesc în gură, trec zile şi nu le pot spune,

dacă privesc prea mult mi se scade din carne

şi capul meu e un film derulat până la sfârşit

şi din marginile lui părul se-nmulţeşte-n frânghii

câteva idei stau în ele ca nişte câini mari, mă păzesc şi mă muşcă

aproape urlu, aproape latru,

dar cei care ies din casă mă reciclează, mă recunosc, mă dezmiardă

îmi cumpără haine care mereu se murdăresc şi se descoase pe mine

nu ştiu dar înţeleg cum mintea mea n-a fost pentru totdeauna

tânjesc după creierul meu ca după o bucată de ciocolată,

îmi sparg de fiecare dată când plouă capul şi-l umplu de lujeri

apoi simt că mă uit la televizor cum mă doare

uneori vine un înger, mă pune să jur tăcere şi-mi dă un creier de ciocolată

din nenăscuţi, din zestrea ta de pe lumea cealaltă

dar mi se face foame şi să mănânc e un răspuns vechi

mintea-mi îmbătrâneşte ca o câmpie pustie şi cineva aprinde acolo un bec

văd gânduri ce stau precum lucruri într-un dulap

tot câte doi oamenii se formează-n poduri şi tot mai înalt sar imaginându-mi

o putere peste mine ce mă ridică în aer.

Intru in case desenate pe hârtie, mă chinui şi locuiesc acolo până amorţesc,

iar noaptea cineva îmi şterge ochii cu o radieră.

Pentru mine el e un fel de rudă, de zodie, de ce voi fi dacă voi obosi.

şi-mi spun bravo, ai vorbit despre altul aproape ca şi cum l-ai fi recunoscut.

Mă gândesc că aş fi preferat să înnebunească,

să fie mereu o criză de contact, un şarpe

În alte zile mă gândesc simplu că aş fi vrut să moară.

Îmi trag cu ochiul într-o oglindă spartă:

când erai mică te credeau proastă

şi-acum poate că nu eşti decât tot tu, care-ai crescut.

şi-ţi ies din mână aceleaşi case, pe hârtie.

(in Discobolul, nr 10-11-12, 2010)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s