adriana a fost numele meu până când

ne-am adunat cu toţii ca în fiecare vară

cred că era ziua multora dar noi sărbătoream precum mai mereu copiii

cei din carne şi-au luat locul sub masă şi în poalele noastre,

cei din glasuri ne-au înșfăcat din mijlocul trupurilor şi ne-au strâns ca o menghină

aş fi vrut să-mi susţin ochii de mama

dar descrescuse de asemenea şi alţi copii o ţineau pe braţe

peisajul se împuţina psihanalitic şi interpretările

erau nişte rufe murdare ce înnegurau cerul

din cuvintele lor pierdeam speranţa că am să mai ies vreodată

 

mintea fără vlagă îţi stă în cap ca-ntr-un coş de gunoi plin de hârtie

creierul s-a copt şi e deja o nucă

îl vom fărâmița şi vom orna cu el prin altă parte

sub piele un sânge te învecheşte înmulţind ceasuri cu ele însele

trăieşti pentru tine

ca pe o plajă neagră îţi stai în nume cum pe o pătură

ar trebui să ştii viaţa fără copii e o aşa mare prostie,

dar îi vei face, le vei prinde gustul, nu te vei mai opri,

corpul tău va cunoaşte grăsimea ca o devenire,

prin timp vei râde şi vei uita.

 

în fiecare noapte ei îmi pun un copil lângă mine,

cos privirea lui de somnul meu şi ce văd eu sub pleoape

sunt nişte câmpuri pline cu gene şi genele sunt ca nişte flori

fără număr fără culoare fără noimă rotunde

picioarele mi se curbează, mersul se leagănă,

pielea nu îmi mai ajunge

dintr-o parte a mea în alta ca să traversezi arunci poduri de plasă

aştept să mă trezesc cu privirile dărâmate a zeci de jocuri lego

port ştreanguri de cretă ca pe mărgele

în gâtul meu îşi fac loc câţiva elevi ce tocmai încep şcoala

dacă nu îi învăţ să scrie nu mă părăsesc niciodată.

 

în sufletul meu se întind acum plante, e bine,

în cap ai mei spun că e aer,

că musafirii pot zăbovi îndelung

că nu voi mai face nicicând crize,

că adriana, iată, creşte şi va da în final mii de plozi,

va trebui să facem cu schimbul

dar ce scump ce bun ce dulce şi cum ne vom distra,

ne vom distra zâmbesc şi-n numele meu izbucnesc fisuri

în fiecare literă zece accidente vasculare răpun muşchii rostirii

şi n-ai nevoie, dă-l naibii, eşti aproape mamă,

viitorul e de-acum un peşte în care eşti până la capăt.

 

în planurile mele aşez pe pereţi creioane în formă de copil

în planurile mele femeile sunt nişte rochii pline cu crengi

în fiinţa mea de sus pătrunde sufrageria din prima mea casă

am între ochi un copil ca un semn lat şi negru

ştiu că naşti oricum şi nu am voie să ating nimic

în fiinţa mea de jos adorm din somn în somn până când

nu mă mai găsesc.

 

eu nu sunt adriana

m-am tuns ca un puşti,

capul meu alunecă încă printr-o clepsidră

când voi fi mare o să mă ascund până când

şi vârsta, ca o boală, îmi va trece.

(în Mozaicul, nov 2010)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s