Fratele meu vierme

Se-adună nămol alb din punctul în care nu mai sunt

amintirea mea e deja un copil foarte mare care urcă prin aer

şi se întoarce scuturat de adâncuri precum un copac de zăpadă.

Se înmulţeşte peste trup catifea groasă

o temporalitate flască lasă să simt vremuri de sertar cu poze

locul meu răspunde cu mine fără socoteală,

în stocul vieţii strălucesc becuri ce o rod în coridoare

drumurile sunt de creion şi mi le şterg ape ce nu circulă

gândul acesta deasupra ca un zmeu iar dacă îl scap

m-am vărsat peste lume printr-un salt plin de noduri.

Aud în gând ca-ntr-o pădure străină focuri pentru carnea mea.

Viermele crescuse pe lângă mine ca un frate foarte mic

într-un invizibil crăpat rar de câte-un măr sau un câine mort

sila de el ca o funie pe gât unsă de mama-n noapte cu săpun de casă

vestea că e un geamăn întors curgându-mi pe ochi

mila că nu ne vom întâlni lipind câteva vârste

fiorii privirii teoretice punându-ne împreună.

Vântul îmi bate mintea ca pe o zdreanţă,

dacă aş mai avea picioare ar fi două alge, aş aluneca.

Visez scurt un cap plin de mingi şi fractura cu care se desface

Ai mei îmi spun că viermele meu aşteaptă

şi izbucnesc toţi ca o apă nefirească

şi parcă sângele mă năpădeşte încă o dată

mă voi împrăştia şi ei nu mă vor putea strânge,

şi stau ca jucării stricate cusute de viermi în cârpe

se cred bolnavi de moarte ca de-o imagine

prefacerile lor nu sunt adevărate şi-un vierme frate îi duce deoparte.

Te ard când eşti gunoi şi nimeni nu te mai aşteaptă.

Intru în cuptor şi-n minte se îndeasă chibrituri

prin gând ultima data se opreşte un ursuleţ de pluş

mâinile miros a prăjituri

fratele meu moare

privirea rigidă se dovedeşte cuburi

îmi imaginez că sunt într-o casă care se foloseşte numai pe ea

intimitatea-i devine culme

praguri senzoriale sunt preşuri de care trec ştergându-mă

sunt un copil lung ca o lumânare arsă.

Iar de aici nu mai ştiu.

Anunțuri

adriana a fost numele meu până când

ne-am adunat cu toţii ca în fiecare vară

cred că era ziua multora dar noi sărbătoream precum mai mereu copiii

cei din carne şi-au luat locul sub masă şi în poalele noastre,

cei din glasuri ne-au înșfăcat din mijlocul trupurilor şi ne-au strâns ca o menghină

aş fi vrut să-mi susţin ochii de mama

dar descrescuse de asemenea şi alţi copii o ţineau pe braţe

peisajul se împuţina psihanalitic şi interpretările

erau nişte rufe murdare ce înnegurau cerul

din cuvintele lor pierdeam speranţa că am să mai ies vreodată

 

mintea fără vlagă îţi stă în cap ca-ntr-un coş de gunoi plin de hârtie

creierul s-a copt şi e deja o nucă

îl vom fărâmița şi vom orna cu el prin altă parte

sub piele un sânge te învecheşte înmulţind ceasuri cu ele însele

trăieşti pentru tine

ca pe o plajă neagră îţi stai în nume cum pe o pătură

ar trebui să ştii viaţa fără copii e o aşa mare prostie,

dar îi vei face, le vei prinde gustul, nu te vei mai opri,

corpul tău va cunoaşte grăsimea ca o devenire,

prin timp vei râde şi vei uita.

 

în fiecare noapte ei îmi pun un copil lângă mine,

cos privirea lui de somnul meu şi ce văd eu sub pleoape

sunt nişte câmpuri pline cu gene şi genele sunt ca nişte flori

fără număr fără culoare fără noimă rotunde

picioarele mi se curbează, mersul se leagănă,

pielea nu îmi mai ajunge

dintr-o parte a mea în alta ca să traversezi arunci poduri de plasă

aştept să mă trezesc cu privirile dărâmate a zeci de jocuri lego

port ştreanguri de cretă ca pe mărgele

în gâtul meu îşi fac loc câţiva elevi ce tocmai încep şcoala

dacă nu îi învăţ să scrie nu mă părăsesc niciodată.

 

în sufletul meu se întind acum plante, e bine,

în cap ai mei spun că e aer,

că musafirii pot zăbovi îndelung

că nu voi mai face nicicând crize,

că adriana, iată, creşte şi va da în final mii de plozi,

va trebui să facem cu schimbul

dar ce scump ce bun ce dulce şi cum ne vom distra,

ne vom distra zâmbesc şi-n numele meu izbucnesc fisuri

în fiecare literă zece accidente vasculare răpun muşchii rostirii

şi n-ai nevoie, dă-l naibii, eşti aproape mamă,

viitorul e de-acum un peşte în care eşti până la capăt.

 

în planurile mele aşez pe pereţi creioane în formă de copil

în planurile mele femeile sunt nişte rochii pline cu crengi

în fiinţa mea de sus pătrunde sufrageria din prima mea casă

am între ochi un copil ca un semn lat şi negru

ştiu că naşti oricum şi nu am voie să ating nimic

în fiinţa mea de jos adorm din somn în somn până când

nu mă mai găsesc.

 

eu nu sunt adriana

m-am tuns ca un puşti,

capul meu alunecă încă printr-o clepsidră

când voi fi mare o să mă ascund până când

şi vârsta, ca o boală, îmi va trece.

(în Mozaicul, nov 2010)

Prostul

A fost un accident din care n-am mai ieşit

nişte roţi mi-au traversat picioarele şi eu întârziam acasă

mai multe animale m-au găsit în pădure şi în oase aveam sticlă

am înotat până departe şi apele mă întorceau mucegăit

am ieşit din timp într-o verandă şi stresul era în corpul meu bici

mama a născut câini şi numai eu ştiam că e moartă

am făcut hipertensiune, cancer, accident vascular, anestezie şi  autopsie.

Ştiu cine sunt dar nu înţeleg nimic

când privesc înapoi sunt un chip pictat pe o cutie goală

cel care-am fost locuieşte într-o casă iar eu stau afară

pe toţi cei care vin îi întâmpin în curte, fac gesturi peticite,

sunt clovn şi imitaţiile mele au mărimi de pietre, le pierd în şotroane,

cuvintele mi se sleiesc în gură, trec zile şi nu le pot spune,

dacă privesc prea mult mi se scade din carne

şi capul meu e un film derulat până la sfârşit

şi din marginile lui părul se-nmulţeşte-n frânghii

câteva idei stau în ele ca nişte câini mari, mă păzesc şi mă muşcă

aproape urlu, aproape latru,

dar cei care ies din casă mă reciclează, mă recunosc, mă dezmiardă

îmi cumpără haine care mereu se murdăresc şi se descoase pe mine

nu ştiu dar înţeleg cum mintea mea n-a fost pentru totdeauna

tânjesc după creierul meu ca după o bucată de ciocolată,

îmi sparg de fiecare dată când plouă capul şi-l umplu de lujeri

apoi simt că mă uit la televizor cum mă doare

uneori vine un înger, mă pune să jur tăcere şi-mi dă un creier de ciocolată

din nenăscuţi, din zestrea ta de pe lumea cealaltă

dar mi se face foame şi să mănânc e un răspuns vechi

mintea-mi îmbătrâneşte ca o câmpie pustie şi cineva aprinde acolo un bec

văd gânduri ce stau precum lucruri într-un dulap

tot câte doi oamenii se formează-n poduri şi tot mai înalt sar imaginându-mi

o putere peste mine ce mă ridică în aer.

Intru in case desenate pe hârtie, mă chinui şi locuiesc acolo până amorţesc,

iar noaptea cineva îmi şterge ochii cu o radieră.

Pentru mine el e un fel de rudă, de zodie, de ce voi fi dacă voi obosi.

şi-mi spun bravo, ai vorbit despre altul aproape ca şi cum l-ai fi recunoscut.

Mă gândesc că aş fi preferat să înnebunească,

să fie mereu o criză de contact, un şarpe

În alte zile mă gândesc simplu că aş fi vrut să moară.

Îmi trag cu ochiul într-o oglindă spartă:

când erai mică te credeau proastă

şi-acum poate că nu eşti decât tot tu, care-ai crescut.

şi-ţi ies din mână aceleaşi case, pe hârtie.

(in Discobolul, nr 10-11-12, 2010)

Van Gogh. Unul dintre

Van Gogh se recompune cum vrea în cuvinte,

din el imagini au plecat pe punţi de toate vârstele

înfăşurat în nemurire ca-ntr-o postfaţă la dâre de incontinenţă cromatică,

Van Gogh respiră artificial,

conectat la aparate ce fabrică aer greoi şi semantic,

visează dealuri pe care răsar ca flori oameni cu chip negru,

cu mintea ascunsă ca o jucărie stricată şi tot mai mult moartea

e o lumină de neon ca fel de îngroşare a locului în care creier şi soare,

deodată, pe lume şi pânză, au gust stătut.

Lui Van Gogh nu îi mai e bine,

trupul lui a trecut precum valul şi e bine că a şi-a revenit

abia acum, după,

când se trezeşte mort lângă propriile sale tablouri,

şi vrea să le finiseze şi îşi prelungeşte în gând mâna

până la prima frunză,

apoi ochii i se tulbură, în ei se zbat peisajele lui toate,

amestecate ca un coctail prost, ornat cu irişi inutili, captivi,

din gând mâna moartă nu-şi găseşte mişcarea,

şi pânzele nu se mai pot ajunge, împlinite singure, muzeificate,

privirile-i transpiră decolorându-se în straturi,

Van Gogh încearcă să adoarmă, dar somnurile s-au încheiat din viaţă

şi acum gunoi pentru trezire, bibelouri galbene depuse pe dorinţa mortului,

pictură rea cu linii de fugă putrezite, închizând orbiri în forme,

ca semn de absenţă falsă, de ochi bolnav până-n adâncuri,

apoi Theo zace aproape, ca un ţărm invizibil unde culorile

se domolesc şi îmbătrânesc

şi dacă s-ar gândi îndelung l-ar putea ajunge.

Am să mă sinucid încă o dată, din energii demodate un ecou îi spune,

şi urechile lui se înmoaie şi tremură,

în mormânt cineva i-a adăugat o ureche de plastic care îi ţine rece şi îl taie,

dar pielea lui e doar un loc în care ea a fost,

atârnă pe scaune goale şi uneori se aşează

muncitori târzii, cu hainele de oraş ieftin

şi cartofii alunecaţi din coridoarele înclinate ale minţii

în stomacul ca un animal de pradă.

Van Gogh e aproape dintotdeauna conectat la aparate

ce-l strâng din decerebrări repetate şi-l construiesc în piaţa mare

a privirilor şi din el ca o apă neagră un altul iasă

cu clişee rupte împrăştiind coaste,

slăbit în trup ca pumni de râme colorate întretăindu-şi orbirea,

Van Gogh mai visează mâini lungi şi-n loc de unghii pleoape.

Şi nimeni nu-l verifică unde pleacă.

Mâna. Alta

Mâna mea e o tresărire de timp

într-un ţinut de carne,

o prisosire prin care trupul nu curge,

ci se sparge,

ceaţă veche mâzgălindu-mi atingerile,

vărsându-mă depărtărilor,

dizolvând zidurile în uşi.

Am străbătut oameni şi ochii mi-au fost

muţi ca de peşte,

am scuturat imagini şi ele

m-au acoperit cu pământ,

am pus de-o parte anii

şi-au fost vremuri ce mi-au umflat mâinile.

Le-am aşteptat să scadă ascuns

şoptindu-le poveşti catifelate-n haine

pe care n-au simţit putere să le îmbrace

şi căţei şchiopi cu genunchi înodaţi

le-au pătruns palmele

cu mişcări închipuite şi vâscoase

şi mi-am spus

că le-am pierdut pentru totdeauna,

antemergători ai mei în moarte.

Am visat mâine rupte şi chinuri de-a alege una.

Am trăit împrăştiind;

în ochi cu forţe mici semenii mei peşti,

unşi de viaţă,

s-au deschis mai mult către apă.

Mâna, alta, mi-a străpuns mintea

m-a retras ca pe copil bleg din nisipuri,

matern eşuată obligându-mă scrisă

şi eu fără mâini, ceaţă în tinereţi largi

înecându-mi urmele

şi ceilalţi un rău ca de mare

ameţiţi de mâini multe în care se înmulţeau peşti

şi, tot eu, spărgându-mi trupul în mâna.

Alta.

Lui Oblomov, din frică, cu somn

Ca şerpii se vor târî ochii tăi în urma mea pitică

Ca melcul va fi gura ta în toiul cuvintelor rele.

Vei încurca un om şi un lucru, din tine îmi voi face

Bărcuţe pentru adormirile mele.

Am teancuri de perne păstrate încă din copilărie, subţiate

asemeni frunzelor în pagini de cărţi,

perne ce s-au înmulţit solitar, unele mâncându-şi fiicele, îngrăşându-se,

altele trimiţându-le în lume, învăţându-le să-şi facă din cuvinte scorburi,

să se ascundă până vor veni ochi care vor primi copacul întreg,

să găsească locurile în care sosirea lor nu ar fi fost observată, căci era deja schiţată.

Şi acum mă opresc şi scriu şi eu: pernă, deschid un spaţiu în care timpul va veni

mai târziu, când nu voi aştepta şi nu voi şti, aşa cum într-o zi am zis: câinele va muri,

şi mort e în toate formele sale, dar eu nu simt niciodată când închide ochii,

îl folosesc mereu ca pe un joker, îl obosesc, îl neutralizez încât…

câinele e cuvânt, atât.

Pernele sunt un nume pentru un fapt ce nu s-a născut în interiorul lor,

pernele sunt un suflet atras de resturi, de copii, de mâţe, de bătrânii, fără direcţie,

cu urme ce mor în timp ce se nasc.

Pernele sunt pretutindeni. Din cărţi vechi trec în reviste colorate, curg pe covor,

curg înapoi spre un eu copil şi văd somn, adânc, vâscos, văd somn.

Pernele sunt altcineva. Trebuie, căci câte perne ar fi trebuit să se adăpostească în carte

ca să-l facă pe el să fie, şi cum, când noi avem dintr-o carte doar curtea, în care să ne jucăm,

să râdem, să-i facem riduri fine care nu rămân pentru alţii şi nici pentru noi mereu.

Deşi: m-am legat de această groapă cu partea cea mai slabă a fiinţei mele,

ar putea fi pernele mele irumpând din tăcerea lor în glasul unui personaj fragil,

sau altfel, un personaj aruncând cu ghemotoace de puf, de ceaţă,

împânzind cu somn un om ce a trimis cuvintele să moară pentru el,

om care pot fi câteodată.

Am multă frică şi întotdeauna adorm.

Când privesc, ochii îmi alunecă la poalele unor imagini vechi.

Încurc oameni cu lucruri, dor şi nu dor cuvintele cu melcul în afară şi cochilia înăuntru

Am multe bărcuţe şi găzduiesc adormirile tale.

Lui T.G.

Ţi s-au albit ochii şi-n mijlocul lor s-au adunat o insulă şi-o carne

şi tot ce vezi sunt pădurile roşii în care se ascund vânturile

pitice,

singurele care au fost oameni de zăpadă în noaptea aceea de dincolo

de lume,

când te-au pus pe pat şi ţi-au spus c-ai murit,

când n-ai crezut că la capătul unghiilor frigul s-a înnodat

mai adânc decât în amorţeala oaselor pe câmpul vremii

şi când ai vrut să pleci nu te-au mai ascultat picioarele

şi glasurile lor s-au retras din tine ca mările de plumb

într-o poveste în care apa moartă a copleşit apa vie,

poate chiar povestea pe care mi-o spuneai mie

în timp ce creşteam şi tu te subţiai ca o sărbătoare încăpută

din ce în ce mai bine în cuvânt.

Trebuie să fii tu însuţi chiar şi atunci când frica te încovoaie

şi te învaţă la şcoală copiii ca bastonaş,

când paturile lumii se lăfăiesc în tine şi dintre toate tramvaiele vieţii

n-a mai rămas decât o gură lungă stricată ca un ceas

urlând depărtări peste timpuri sau timpuri străpunse

de gândaci de colorado, foşti cartofi ce se potrivesc atât de bine acum

cu tine, când te întreb noaptea ce e raiul

şi îmi răspunzi: mormânt.

Trebuie poate să reuşeşti să te mişti, căci sunt părţi în tine

care nu se pot numi moarte şi dintre miile de absenţe

doar una e a ta aşteptându-te să-i îmbraci trupul.

E adevărat că n-o să mai vezi nimic niciodată,

ochii se fac lapte sau scrum după trei zile şi lumânările sunt

pământul din afara lui Adam, din afara lui Dumnezeu,

pământul uitat pe care-au crescut legume, case, flori…

Trebuia să fii acolo, să te găsesc într-o apă şi să-mi spui mai departe

povestea,

să te gândeşti că sunt încă mică şi chiar mort să treci exemplar strada,

să-mi dai păpuşi cu vorbe

când vezi ce lung e drumul şi-ţi tremură-ntors

locul în care-ai avut picioare.

Dar tu ai închis ochii când n-ai mai fost decât o insulă printre noi

şi lumea ne-a învăţat să te coborâm sub tălpi

ca să ne putem uita în oglindă.

Şi te-ai întristat şi te-ai adâncit în case şi n-ai mai vorbit

nimic până ai devenit cuvânt

şi străzile le-am trecut de atunci singură

şi parcă mereu e mai multă apă moartă decât apă vie.

Trebuia să fii tu însuţi, pe vânt, pe frig, pe noapte,

trebuia să fii tu însuţi chiar nemaifiind nimic.