3. Celui ce e aproape să moară

Numele tău se desprinde de tine cum carnea de pe oase.

Rămâi în mintea mea la fel de singur ca urma unui papuc căruia i-a murit piciorul,

slăbeşti din culori şi se adună în jurul tău praf de cuvinte ce seamănă cu pământul,

te împrăştii şi-ţi frămânţi viaţa ca pâinea,

o vom mânca când ne va fi foarte foame şi-n noi vei fi uitat semnelor,

anii tăi morţi îşi vor căuta degeaba trupul,

nu-i va întâmpina nimeni când câte un gând de-a curge le va brăzda închegarea.

Şi ochii noştri cu chin îţi vor prelungi arătarea, aliment de-a pururi expirat,

o să-ţi piardă uneori un umăr printre lucruri ce te vor însoţi,

o să te uite îmbrăcat în halat când te vor vrea undeva pe o stradă,

nu-ţi va mai fi frig niciodată, sau cel puţin ei nu o vor mai ştii decât cu greu,

în zone de timp subţire în care ce-ai fost e un tablou

în care poţi crede că intri.

Aş vrea

să nu mai poţi muri chiar dacă gânduri şi carne ţi-o cer,

să dai cu pietre în timp şi să nu plângi când i se deschid rănile,

să ţi se cojească moartea ca o superficială piele inutilă,

să uiţi că moartea e în tine ceva care creşte,

să ieşi din ea ca dintr-o casă veche,

să-i reclădeşti pe cei morţi din cuvinte,

să mănânci pâinea poveştilor ca să nu-ţi mai forţezi trupul,

să nu mai fie drumuri sau vremuri alunecoase care să te aibă,

să nu te mai văd niciodată, dar să te ştiu mai mult decât copil al ochilor noştri.

Aş vrea

măcar

să stai în mintea mea ca şi când ai muri după mine.

2. Cuiva care nu mai ştie

Îmi curge mintea ca sânge nefericit împins în afară din destrămare de casă,

gând nătâng al pereţilor de a se echilibra înspre viaţă,

animal numai pentru o clipă când proaspăt ieşit din om îl adună aerul în ghemuri de mercur fals

ce vor umbla prin lume şi se vor juca cu praful, se vor lipi de labe de pisici

până vor obosi ca jucării bătrâne înmormântate în gunoi.

Amintirile mele ca o gumă de mestecat între creierele celorlaţi nu se mai întorc spre mine,

le ating pe umeri ca pe necunoscuţi ce-şi pierd mănuşi pe stradă,

le vorbesc cu o voce din care cuvintele au secat cum flori ce nu le-a mai udat nimeni.

Şi pământurile vieţii au grăsimi de paşi străini înăuntrul lor

printre care sfârşituri de copii, precum cozile, precum punctele, se oglindesc diform

şi nu pot ţipa, întrerupţi în ei înşişi, fragmentaţi, de propriile intenţii uitaţi.

Nu, eu n-am mai fost niciodată, sunt semn al numelui cu care mă aprindeţi când stau stins

în cochilia minţii mele

şi nu vă pot spune despre mine că sunt poveste, că m-au exilat luminările voastre repetate,

că vă adunaţi în jurul meu ca mii de fetiţe cu chibrituri şi eu mă încheg fals ca o bunică mincinoasă

şi iubirea mea e mai mare decât aş fi putut aduna din mine

şi moartea mea se abţine să vă apropie de mine, vă las în afară şi vă uitaţi la distanţă ca la frig,

în vorbele voastre se strecoară fulare şi eu ameţesc, amorţesc, mă desfac.

Mintea pe care o ţin în palme e o pasăre moartă. Putrezeşte în şoaptă prin hainele mele şi

nu-mi face silă de degradările ei succesive, se închide tot mai mult la culoare şi penele i se fac ca hârtia,

până îngrop în mine o carte şi în carte un gol în care pulsează imagini ale mele ce nu pot trece

peste un anumit prag al culorii.

Şi m-am adunat în jurul unui sâmbure deschis şi m-am luat în braţe singur

şi braţele mi-au fost cregi uscate şi m-am rănit de mine şi aş fi lăsat sânge dacă l-aş mai fi avut ca

altădată, dar el e un animal ce curge continuu din mine şi mă muşcă mereu şi mă răreşte

de parcă n-am nici dreptul să semăn cu cel care, odată, a fost.

Mintea mea, lacrimă nevăzută în colţ de ochi de om mort,

Mintea mea ce nu te mai ţii în picioare, te sprijini aiurea de alţii, te faci copil mic

şi nu te mai învaţă nimeni să-ţi faci paşii,

mintea mea,

eşti consumată şi mi-este o foame crută, cruntă…

1. Memoriei

Memoria mea – mai bătrână ca mine, moartă – se face obiect.

În cap am o pasăre, ca orice nebun ea se descompune pe cel puţin două axe.

Memoria mea nu moare odata cu mine,

O las în urmă ca pe un semn.

Ziua în care mă voi simţi întreagă va fi şi a morţii.

Toate punctele mele vor însemna fiecare,

mai mult decât au însemnat împreună vreodată,

apoi vor fi hrană pentru peşti.

Am stat în pământ cu viermii si nu mi-a fost frică

Am vazut copii ascunşi în spatele îngerilor şi mi s-a facut frig în pasărea din cap.

Am vrut sa ştiţi ca dincolo nu e prea mare diferenţă,

dumnezeu o omoară de fiecare dată când tresare

şi e un peşte mort, atât.

Toată diferenţa e ceva mort.

Aici culegi mame din copac, ciorchine,

Nu vreau nimic din ce nu a fost al meu dintotdeauna,

dar gândurile sunt coji, gunoi,

eşti măturat de tine şi gol şi nimeni nu mai arată înspre tine,

degete şi semnificante obosesc, se întrerup.

Şi am trecut pe străzi că aveam resturi de iarnă în fundul ochilor

şi am vrut să văd, ochii imi erau carne paralizată

şi mi-a curs frica-sudoare, tumoră acvatică, oarbă

Şi nu mă născusesm iară, nu copilăream niciunde,

memoria mea ce ar fi trebuit să mă aştepte se trezise dintr-o dată

referindu-se la nimic, drum înfundat şi semn peste acesta.

Şi un singur lucru mi-am adus aminte:

cand eram mică voiam să scriu pentru păpuşi.

Nu, eu nu văd si nu ştiu nimic din tot ce scriu.

Sunt un cuvânt în pântecul peştelui mort din dumnezeu

Sunt rupt şi împărţit şi spun nimic.