Parisul, aşa cum îl văd eu. Primele zile. Insuportabila uşurătate a fiinţei lingvistice

Am ezitat o vreme să scriu despre Paris pentru că nu ştiu în ce măsură o viaţă scurtă, ca de insectă, petrecută aici poate avea dreptul să salte înspre mărturisire. Sunt oameni care petrec în Paris opt luni, ca alţi doctoranzi din aceeaşi generaţie din care fac şi eu parte – o generaţie pentru care străinătatea e condiţie obligatorie şi de la care se aşteaptă cultivarea terenurilor intelectual-ştiinţifice naţionale printr-un soi de paşoptism reactivat. Fapt bun, fapt foarte bun, dar incredibil de periculos, căci taie de două ori, în realitatea ca prezent şi realitatea ca posibilitate. Apoi există oameni care studiază aici temeinic, o facultate, doi ani de master, sunt cei care locuiesc Parisul în adânc, amplu relaţional, nu aşa, precum o insectă. Parazitar, superficial, marginal, trei luni. Pe de altă parte, textul nu este niciodată normal, ci doar o dialectică nenorocită cu viaţa, în care fiecare termen îl conţine pe celălalt numai prin moarte. Nu există, dincolo de o etică a bunului simţ, nici un motiv care să conceadă abandonarea experienţei şi integrarea ei în discurs în funcţie de timp. Repetitivitatea dă drepturi fără garanţii tocmai în acest tip de etică, altfel suntem îndreptăţiţi să vorbim despre orbire prin lipsă, dar şi prin exces.

Destul de evident că încă îmi fac de fapt curaj. Foarte posibil ca Parisul meu să fie de hârtie. Nu mă supăr, se poate lejer arunca la gunoi. Sau corecta după voie. Cred mai puţin decât oricând în absoluturi şi esenţe. În plus, dacă totul ar fi chestiune de evidenţă, îmi imaginez că idealul uniformizării ei ar face să fim o monadă colosală, fericită şi transparentă în vreme ce mărturisirile şi comunicarea – două şireturi vechi peste o lume precum un cadou ei înseşi. Aşadar, câteva fărâme dintr-un Paris, aşa cum este el pentru mine în aceste luni. După puterile mele de a-l înţelege.

Mă aşteptam. Reţinerile mele faţă de limba franceză nu sunt fapt nou. Dintotdeauna mi-a fost groază de ceea ce poate însemna franceza în vocea mea. Cea mai frumoasă limbă a lumii nu este pentru mine. N-a fost niciodată. Am învăţat-o târziu, în ultimul an de liceu când smulgerea mea din mijlocul ştiinţelor exacte a însemnat în multe privinţe a începe totul de la zero. Franceza a fost pentru mine limba cărţilor. Pe care am învăţat-o rapid, dar fără conversaţiile necesare, limba tăcerii, a rupturii, a trecerii. O limbă-rit care mă duce de ani de zile înspre ceva care nu este vorbirea. Dar dacă în liceu n-am avut timiditatea aceasta marcată pentru franceza rostită, dacă îndrăzneam să mă ascult înşirând cuvinte, în timpul facultăţii afazia mea s-a accentuat. Şi, trebuie să recunosc, poate nu numai cu franceza. Oricum, franceza este, pentru fiinţa inconştientă şi precară ce sunt în ciuda dozelor de raţionalitate concentrată pe care i le aplic, limba perfecţiunii, limba pe care e ruşine să o vorbeşti dacă nu o poţi mânui la perfecţie.

Am încercat, de când sunt în Paris, să identific cauze. Cultura noastră, şcoala noastră nu ne se înghesuie să ne dezvolte competenţe discursive. Suntem blocaţi în litere, ne străduim să fim umbra acestora, clonele lor întru repetitivitate. Un vizual literal ne împiedică să ieşim afară, ne blochează urechile, despre care Pascal Quinard spunea că nu au pleoape, că nu le putem feri de contagiunea sonoră. Prostii! Urechile sunt cochilii goale. Dacă vin melci, atunci ei vin din afară şi sunt coercitivi. Te înfundă în tine. Realitatea este că am terminat o facultate cu profil secundar franceză fără ca cineva să îmi ceară să leg două propoziţii în franceză. Nici în cea serioasă, platoniciană aproape, fără nădejde pentru noi, nici în cea inautentică folosită în instituţiile de învăţământ. Fără ca cineva să mă îmi dea peste nas cu mofturile astea ale mele, că nu pot vorbi, că mă simt complexată, că nu pot să dansez nici în viaţă darămite în limbă (după mine, în limba franceză e dans şi asta mă sperie). Şi îi cred pe toţi cei care îmi spun că mă prostesc. Ca şi cum m-aş ascunde mereu sub o mască imbecilă, protejându-mi adevăratul nucleu de neputinţă prin demonstraţii de retractilităţi exagerate, emfatice. Doar că măştile se lipesc de minte mai repede decât de piele şi, până la urmă, suntem tot aici, că mă complexează teribil franceza, că aş prefera să vorbesc în rusă şi că primele zile în Paris au fost teribile.

În primele zile de Paris am cunoscut infernul lingvistic. E alb şi uşor. Cuvintele îţi lasă lumea dezbrăcată şi trebuie să înţelegi totul de la început. În timp ce călătoream cu metro-ul, după conversaţii, nu foarte lungi, cu cei de la Universitatea Americană – şi aici am văzut încă un semn că nu sunt, oricâte cărţi aş citi, menită Francezei, căci cine vine în Franţa pentru Sartre şi existenţialism şi ajunge tocmai la Universitatea Americană – am cunoscut o angoasă analogă celei de moarte. Pentru prima dată înţelegeam că aruncarea omului în lume este şi o aruncare în limbă. Poate mai ales. Humboldt mi-a revenit masiv în minte. Mă cucerise în primul an de facultate cu ideile sale, ale lui şi ale redescoperitorilor lui. Fusesem adept convins ani de zile că, în fapt, gândirea umană este modelată de limbă, că nu putem gândi decât într-o limbă, care formează un soi de cerc din care se poate ieşi prin învăţarea altei limbi, transgresare care îţi sporeşte cunoaşterea asupra lumii. M-am gândit la toate acestea pentru că a fi într-o limbă în care nu te-ai născut poate fi îngrozitor de incert. Nu doar afazia, cu asta sunt obişnuită, ci ceea ce mi se întâmpla nou era amnezia. Priveam în jur cu lesa cuvintelor căzută, nu mai aveam putinţa de a strânge lumea pe lângă mine şi înţelegeam că originea aruncării în limbă este neant. Atât a primei aruncări, cât şi a tuturor celorlalte concepute ca ieşire înspre altă limbă.

De aceea, probabil, limba şi tot ceea ce ea alcătuieşte nu este niciodată suficientă. De aceea vor exista mereu cei care nu se vor mulţumi cu cărţile şi vor dori călătoriile, contactul brut, aparent nemediat cu ţara X, cu realitatea ei. Mi-am amintit de cei care mă sfătuiau să călătoresc cât mai mult, de unchiul meu lăsându-mă mereu fără replică: trebuie să cunoşti lumea nu numai prin cărţi, să ieşi, să vezi, să simţi aerul. Ideea aceea a cărţilor înşelătoare pe care mulţi o au e poate, câteodată măcar, neîncrederea faţă de limbaj. Altfel, iată că nu e suficient să citeşti cărţi, cuvintele despre Franţa nu îţi redau Franţa. Viclenia e că, mergând în Franţa ca să o simţi, simpla ei geografie este o impurificare precedentă, ascunsă, cu limbaj. Şi mai e ceva referitor la călătorii şi la aşa-zisul contact direct, mai e ceva care scârţâie. Fotografiile. Să surprindem, spunem noi, realitatea. Dar nu am văzut nimic mai corupt decât fotografiile. Priviţi doar la modul ostentativ în care arată ceea ce au căutat cu dinadins înainte. Clădiri frumoase, peisaje tipice, feţe fericite. Amintiri, realităţi, toate astea îmi par teribil de perfide pentru că evident ipocrite. Eu, pentru Parisul meu, nici nu ştiu ce poze aş putea face. Nimic nu l-ar reda. Poate e doar problema mea însă. Nu mă recunosc nici pe mine, nici pe ceilalţi în fotografii. Oglinzi gestuale şi teatrale încremenite peste ceva menit să moară în altă parte. Totuşi am şi eu fotografiile mele. Am vrut să prind în această tristă nemurire şi Turnul Eiffel, şi Notre-Dame, şi incredibilele magnolii ale Aurei, şi Luvrul. Şi, culmea glisării imaginii, tablourile dragi şi regăsite în muzeele Parisului. Trebuie să mărturisesc însă până la capăt. În infernul expulzării din limbă am aflat şi o bucurie ascunsă. Am descoperit lumea ca un corp. În afara limbii am revăzut o realitatea densă pe care o mai întâlnisem poate în copilărie. În afara limbii, Platon recăpăta pertinenţă ontologică, plecând din îndelungata sa robie într-o glumă culturală seacă.

Oh, dar sunt departe de-a livra finaluri, fie şi parţiale, fericite. Impresiile acestea treceau brusc. Adevărul rămânea de partea angoasei. Mai ales că oamenii erau alcătuiţi din limbaj pur şi mă înspăimântau cu frumuseţea lor categorică şi lingvistică. Îmi doream doar ca nimeni să nu mă întrebe nimic. Nici măcar în română. Apoi încet, încet, singură, mi-am construit scări. Pe întuneric şi în somn am reînvăţat franceza. Am vorbit cu oameni în piaţă, în magazine, în alte locuri. Uneori aveam senzaţia că mă descurc chiar bine, uneori aproape vânam ocazii de conversaţie. Alteori, după zece ore de lectură în Biblioteca Naţională n-aveam niciun cuvânt pentru cele mai banale răspunsuri. Cum n-am nici pentru mine în toată povestea asta cu limba. Nu sunt un om timid. E altceva la mijloc.

Aceasta a fost prima mea experienţă în Paris. Va fi şi ultima. Nu ştiu cum e pentru alţii, dar în general, primul pas pe care îl fac într-o ţară străină este să ader rapid, aproape total, într-o imagine despre mine ca fiinţă lingvistică. Care, incredibil de uşoară, mă lasă singură.

(un soi de corespondenta pt Contemporanul)

Anunțuri

Van Gogh. Unul dintre

Van Gogh se recompune cum vrea în cuvinte,

din el imagini au plecat pe punţi de toate vârstele

înfăşurat în nemurire ca-ntr-o postfaţă la dâre de incontinenţă cromatică,

Van Gogh respiră artificial,

conectat la aparate ce fabrică aer greoi şi semantic,

visează dealuri pe care răsar ca flori oameni cu chip negru,

cu mintea ascunsă ca o jucărie stricată şi tot mai mult moartea

e o lumină de neon ca fel de îngroşare a locului în care creier şi soare,

deodată, pe lume şi pânză, au gust stătut.

Lui Van Gogh nu îi mai e bine,

trupul lui a trecut precum valul şi e bine că a şi-a revenit

abia acum, după,

când se trezeşte mort lângă propriile sale tablouri,

şi vrea să le finiseze şi îşi prelungeşte în gând mâna

până la prima frunză,

apoi ochii i se tulbură, în ei se zbat peisajele lui toate,

amestecate ca un coctail prost, ornat cu irişi inutili, captivi,

din gând mâna moartă nu-şi găseşte mişcarea,

şi pânzele nu se mai pot ajunge, împlinite singure, muzeificate,

privirile-i transpiră decolorându-se în straturi,

Van Gogh încearcă să adoarmă, dar somnurile s-au încheiat din viaţă

şi acum gunoi pentru trezire, bibelouri galbene depuse pe dorinţa mortului,

pictură rea cu linii de fugă putrezite, închizând orbiri în forme,

ca semn de absenţă falsă, de ochi bolnav până-n adâncuri,

apoi Theo zace aproape, ca un ţărm invizibil unde culorile

se domolesc şi îmbătrânesc

şi dacă s-ar gândi îndelung l-ar putea ajunge.

Am să mă sinucid încă o dată, din energii demodate un ecou îi spune,

şi urechile lui se înmoaie şi tremură,

în mormânt cineva i-a adăugat o ureche de plastic care îi ţine rece şi îl taie,

dar pielea lui e doar un loc în care ea a fost,

atârnă pe scaune goale şi uneori se aşează

muncitori târzii, cu hainele de oraş ieftin

şi cartofii alunecaţi din coridoarele înclinate ale minţii

în stomacul ca un animal de pradă.

Van Gogh e aproape dintotdeauna conectat la aparate

ce-l strâng din decerebrări repetate şi-l construiesc în piaţa mare

a privirilor şi din el ca o apă neagră un altul iasă

cu clişee rupte împrăştiind coaste,

slăbit în trup ca pumni de râme colorate întretăindu-şi orbirea,

Van Gogh mai visează mâini lungi şi-n loc de unghii pleoape.

Şi nimeni nu-l verifică unde pleacă.

Mâna. Alta

Mâna mea e o tresărire de timp

într-un ţinut de carne,

o prisosire prin care trupul nu curge,

ci se sparge,

ceaţă veche mâzgălindu-mi atingerile,

vărsându-mă depărtărilor,

dizolvând zidurile în uşi.

Am străbătut oameni şi ochii mi-au fost

muţi ca de peşte,

am scuturat imagini şi ele

m-au acoperit cu pământ,

am pus de-o parte anii

şi-au fost vremuri ce mi-au umflat mâinile.

Le-am aşteptat să scadă ascuns

şoptindu-le poveşti catifelate-n haine

pe care n-au simţit putere să le îmbrace

şi căţei şchiopi cu genunchi înodaţi

le-au pătruns palmele

cu mişcări închipuite şi vâscoase

şi mi-am spus

că le-am pierdut pentru totdeauna,

antemergători ai mei în moarte.

Am visat mâine rupte şi chinuri de-a alege una.

Am trăit împrăştiind;

în ochi cu forţe mici semenii mei peşti,

unşi de viaţă,

s-au deschis mai mult către apă.

Mâna, alta, mi-a străpuns mintea

m-a retras ca pe copil bleg din nisipuri,

matern eşuată obligându-mă scrisă

şi eu fără mâini, ceaţă în tinereţi largi

înecându-mi urmele

şi ceilalţi un rău ca de mare

ameţiţi de mâini multe în care se înmulţeau peşti

şi, tot eu, spărgându-mi trupul în mâna.

Alta.

Lui Oblomov, din frică, cu somn

Ca şerpii se vor târî ochii tăi în urma mea pitică

Ca melcul va fi gura ta în toiul cuvintelor rele.

Vei încurca un om şi un lucru, din tine îmi voi face

Bărcuţe pentru adormirile mele.

Am teancuri de perne păstrate încă din copilărie, subţiate

asemeni frunzelor în pagini de cărţi,

perne ce s-au înmulţit solitar, unele mâncându-şi fiicele, îngrăşându-se,

altele trimiţându-le în lume, învăţându-le să-şi facă din cuvinte scorburi,

să se ascundă până vor veni ochi care vor primi copacul întreg,

să găsească locurile în care sosirea lor nu ar fi fost observată, căci era deja schiţată.

Şi acum mă opresc şi scriu şi eu: pernă, deschid un spaţiu în care timpul va veni

mai târziu, când nu voi aştepta şi nu voi şti, aşa cum într-o zi am zis: câinele va muri,

şi mort e în toate formele sale, dar eu nu simt niciodată când închide ochii,

îl folosesc mereu ca pe un joker, îl obosesc, îl neutralizez încât…

câinele e cuvânt, atât.

Pernele sunt un nume pentru un fapt ce nu s-a născut în interiorul lor,

pernele sunt un suflet atras de resturi, de copii, de mâţe, de bătrânii, fără direcţie,

cu urme ce mor în timp ce se nasc.

Pernele sunt pretutindeni. Din cărţi vechi trec în reviste colorate, curg pe covor,

curg înapoi spre un eu copil şi văd somn, adânc, vâscos, văd somn.

Pernele sunt altcineva. Trebuie, căci câte perne ar fi trebuit să se adăpostească în carte

ca să-l facă pe el să fie, şi cum, când noi avem dintr-o carte doar curtea, în care să ne jucăm,

să râdem, să-i facem riduri fine care nu rămân pentru alţii şi nici pentru noi mereu.

Deşi: m-am legat de această groapă cu partea cea mai slabă a fiinţei mele,

ar putea fi pernele mele irumpând din tăcerea lor în glasul unui personaj fragil,

sau altfel, un personaj aruncând cu ghemotoace de puf, de ceaţă,

împânzind cu somn un om ce a trimis cuvintele să moară pentru el,

om care pot fi câteodată.

Am multă frică şi întotdeauna adorm.

Când privesc, ochii îmi alunecă la poalele unor imagini vechi.

Încurc oameni cu lucruri, dor şi nu dor cuvintele cu melcul în afară şi cochilia înăuntru

Am multe bărcuţe şi găzduiesc adormirile tale.

Lui T.G.

Ţi s-au albit ochii şi-n mijlocul lor s-au adunat o insulă şi-o carne

şi tot ce vezi sunt pădurile roşii în care se ascund vânturile

pitice,

singurele care au fost oameni de zăpadă în noaptea aceea de dincolo

de lume,

când te-au pus pe pat şi ţi-au spus c-ai murit,

când n-ai crezut că la capătul unghiilor frigul s-a înnodat

mai adânc decât în amorţeala oaselor pe câmpul vremii

şi când ai vrut să pleci nu te-au mai ascultat picioarele

şi glasurile lor s-au retras din tine ca mările de plumb

într-o poveste în care apa moartă a copleşit apa vie,

poate chiar povestea pe care mi-o spuneai mie

în timp ce creşteam şi tu te subţiai ca o sărbătoare încăpută

din ce în ce mai bine în cuvânt.

Trebuie să fii tu însuţi chiar şi atunci când frica te încovoaie

şi te învaţă la şcoală copiii ca bastonaş,

când paturile lumii se lăfăiesc în tine şi dintre toate tramvaiele vieţii

n-a mai rămas decât o gură lungă stricată ca un ceas

urlând depărtări peste timpuri sau timpuri străpunse

de gândaci de colorado, foşti cartofi ce se potrivesc atât de bine acum

cu tine, când te întreb noaptea ce e raiul

şi îmi răspunzi: mormânt.

Trebuie poate să reuşeşti să te mişti, căci sunt părţi în tine

care nu se pot numi moarte şi dintre miile de absenţe

doar una e a ta aşteptându-te să-i îmbraci trupul.

E adevărat că n-o să mai vezi nimic niciodată,

ochii se fac lapte sau scrum după trei zile şi lumânările sunt

pământul din afara lui Adam, din afara lui Dumnezeu,

pământul uitat pe care-au crescut legume, case, flori…

Trebuia să fii acolo, să te găsesc într-o apă şi să-mi spui mai departe

povestea,

să te gândeşti că sunt încă mică şi chiar mort să treci exemplar strada,

să-mi dai păpuşi cu vorbe

când vezi ce lung e drumul şi-ţi tremură-ntors

locul în care-ai avut picioare.

Dar tu ai închis ochii când n-ai mai fost decât o insulă printre noi

şi lumea ne-a învăţat să te coborâm sub tălpi

ca să ne putem uita în oglindă.

Şi te-ai întristat şi te-ai adâncit în case şi n-ai mai vorbit

nimic până ai devenit cuvânt

şi străzile le-am trecut de atunci singură

şi parcă mereu e mai multă apă moartă decât apă vie.

Trebuia să fii tu însuţi, pe vânt, pe frig, pe noapte,

trebuia să fii tu însuţi chiar nemaifiind nimic.

Aproape scrisoare

Să vii, ziua e tot aici, albă şi umflată de ea însăşi,

cu picioare scurte de omidă străbate casa şi lasă din sine

în neştire prin toate colţurile firimituri pâsloase care însă

dacă îţi apropii urechea poartă sunete minuscule de lucruri ce se sparg

fără să se împrăştie, locuind în spărtură ca într-o casă invizibilă

repetându-se, subţiindu-se, ne-chip fericit în foamea sa

cam aşa ca puii posaci cărora le injectam penele cu zbor cules din vise

şi carnea le creştea densă, iar moartea li se întâmpla din preadospirea acesteia

şi-n noi înţelegerea cum zborurile adevărate sunt întotdeauna invers,

după praguri ce le maschează în reliefuri plate, adaptându-le nimicului,

dar acum până şi amintirile îmi îngraşă malign frica, se deschid până trosnesc,

iar legăturile ies din ele însele şi se fac rană,

şi tu ştii că e aceeaşi zi eclozând peste trecutul nostru ca peste un cuibar,

aderând la fiinţa sa prin naşteri curate, uşoare, de pui.

Să vii, ziua durează de mult timp, am lăsat deoparte somnul ca pe lucru inutil,

pleoapele s-au stricat apoi ceilalţi şi le-au tăiat, pieliţe inutile,

căci ziua s-a depus şi înăuntrul lor,

iar aici vorbim din ce în ce mai mult despre grădini, şosele, ieşiri,

ne desenăm unii altora uşi şi ne jucăm de-a ele,

forţăm trupul blocat în sine însuşi, privirea se sfâşie crestând în carne geamuri

care se sting aproape lumânări.

Nu vii, ziua e tot aici, îi spuneam mamă şi ne aşeza cuvintele pretutindeni,

le scotea din noi ca pe măsele inutile şi amestecate unele cu altele

iscau praf de fiinţă, liber cum atunci când erau vremuri

plăcinte în aer, fără trup, emanaţii înşelând uşile,

cum n-am reuşit noi de când s-a adăpostit ea în casă,

fiind câine alb şi transparent, dar de fapt devenindu-l perfid, insinuant

şi nu veţi mai muri niciodată, dar pentru asta nici nu puteţi rămâne,

căci nu mă pot eu înmulţi din mine câtă murire se va scurge din voi

la picioarele retezate ale timpului ce urma să vină

dar eu n-am putut să întineresc cum au reuşit ei,

despuindu-se de riduri, de piele, de carne,

ajungând miezuri explodate în puzderie de fapte trecute

prin care m-am văzut şi eu un… timp, până ce s-au îngropat fericit în ele,

din gândul meu stors au căzut amintirile ca fructe coapte

şi aş fi vrut să plec în toate sau doar într-una,

le-am forţat cu gândul şi cu picioarele,

am spart vreo două şi am avut senzaţii de-a fi omorât pui,

iar acum, singur.

Mă strigi, dar eu nu pot răspunde orişicui

am clei în vorbe şi gesturile mi se sinucid opace,

nu le văd desfăcându-se, dezarticulându-se,

iar oglinzile sunt mişcătoare,

paturi moi în care poţi dormi cu ochii deschişi înspre nimic,

mări de cioburi în care plutesc ei, fructe trecute resuscitate în bibelouri mincinoase.

Ziua a cuprins întreaga casă cum o zăpadă prelungindu-se din prima amintire

şi mintea mea se topeşte

şi tu n-ai spart limbajul ca să ajungi la mine,

şi absenţa ta a copilărit uşile

şi-acum se deschid pentru şoareci,

iar eu nu cunosc pe nimeni care să mă alungească

dincolo de această zi ce mă îndeamnă să mor înapoi.