Fratele meu vierme

Se-adună nămol alb din punctul în care nu mai sunt

amintirea mea e deja un copil foarte mare care urcă prin aer

şi se întoarce scuturat de adâncuri precum un copac de zăpadă.

Se înmulţeşte peste trup catifea groasă

o temporalitate flască lasă să simt vremuri de sertar cu poze

locul meu răspunde cu mine fără socoteală,

în stocul vieţii strălucesc becuri ce o rod în coridoare

drumurile sunt de creion şi mi le şterg ape ce nu circulă

gândul acesta deasupra ca un zmeu iar dacă îl scap

m-am vărsat peste lume printr-un salt plin de noduri.

Aud în gând ca-ntr-o pădure străină focuri pentru carnea mea.

Viermele crescuse pe lângă mine ca un frate foarte mic

într-un invizibil crăpat rar de câte-un măr sau un câine mort

sila de el ca o funie pe gât unsă de mama-n noapte cu săpun de casă

vestea că e un geamăn întors curgându-mi pe ochi

mila că nu ne vom întâlni lipind câteva vârste

fiorii privirii teoretice punându-ne împreună.

Vântul îmi bate mintea ca pe o zdreanţă,

dacă aş mai avea picioare ar fi două alge, aş aluneca.

Visez scurt un cap plin de mingi şi fractura cu care se desface

Ai mei îmi spun că viermele meu aşteaptă

şi izbucnesc toţi ca o apă nefirească

şi parcă sângele mă năpădeşte încă o dată

mă voi împrăştia şi ei nu mă vor putea strânge,

şi stau ca jucării stricate cusute de viermi în cârpe

se cred bolnavi de moarte ca de-o imagine

prefacerile lor nu sunt adevărate şi-un vierme frate îi duce deoparte.

Te ard când eşti gunoi şi nimeni nu te mai aşteaptă.

Intru în cuptor şi-n minte se îndeasă chibrituri

prin gând ultima data se opreşte un ursuleţ de pluş

mâinile miros a prăjituri

fratele meu moare

privirea rigidă se dovedeşte cuburi

îmi imaginez că sunt într-o casă care se foloseşte numai pe ea

intimitatea-i devine culme

praguri senzoriale sunt preşuri de care trec ştergându-mă

sunt un copil lung ca o lumânare arsă.

Iar de aici nu mai ştiu.

adriana a fost numele meu până când

ne-am adunat cu toţii ca în fiecare vară

cred că era ziua multora dar noi sărbătoream precum mai mereu copiii

cei din carne şi-au luat locul sub masă şi în poalele noastre,

cei din glasuri ne-au înșfăcat din mijlocul trupurilor şi ne-au strâns ca o menghină

aş fi vrut să-mi susţin ochii de mama

dar descrescuse de asemenea şi alţi copii o ţineau pe braţe

peisajul se împuţina psihanalitic şi interpretările

erau nişte rufe murdare ce înnegurau cerul

din cuvintele lor pierdeam speranţa că am să mai ies vreodată

 

mintea fără vlagă îţi stă în cap ca-ntr-un coş de gunoi plin de hârtie

creierul s-a copt şi e deja o nucă

îl vom fărâmița şi vom orna cu el prin altă parte

sub piele un sânge te învecheşte înmulţind ceasuri cu ele însele

trăieşti pentru tine

ca pe o plajă neagră îţi stai în nume cum pe o pătură

ar trebui să ştii viaţa fără copii e o aşa mare prostie,

dar îi vei face, le vei prinde gustul, nu te vei mai opri,

corpul tău va cunoaşte grăsimea ca o devenire,

prin timp vei râde şi vei uita.

 

în fiecare noapte ei îmi pun un copil lângă mine,

cos privirea lui de somnul meu şi ce văd eu sub pleoape

sunt nişte câmpuri pline cu gene şi genele sunt ca nişte flori

fără număr fără culoare fără noimă rotunde

picioarele mi se curbează, mersul se leagănă,

pielea nu îmi mai ajunge

dintr-o parte a mea în alta ca să traversezi arunci poduri de plasă

aştept să mă trezesc cu privirile dărâmate a zeci de jocuri lego

port ştreanguri de cretă ca pe mărgele

în gâtul meu îşi fac loc câţiva elevi ce tocmai încep şcoala

dacă nu îi învăţ să scrie nu mă părăsesc niciodată.

 

în sufletul meu se întind acum plante, e bine,

în cap ai mei spun că e aer,

că musafirii pot zăbovi îndelung

că nu voi mai face nicicând crize,

că adriana, iată, creşte şi va da în final mii de plozi,

va trebui să facem cu schimbul

dar ce scump ce bun ce dulce şi cum ne vom distra,

ne vom distra zâmbesc şi-n numele meu izbucnesc fisuri

în fiecare literă zece accidente vasculare răpun muşchii rostirii

şi n-ai nevoie, dă-l naibii, eşti aproape mamă,

viitorul e de-acum un peşte în care eşti până la capăt.

 

în planurile mele aşez pe pereţi creioane în formă de copil

în planurile mele femeile sunt nişte rochii pline cu crengi

în fiinţa mea de sus pătrunde sufrageria din prima mea casă

am între ochi un copil ca un semn lat şi negru

ştiu că naşti oricum şi nu am voie să ating nimic

în fiinţa mea de jos adorm din somn în somn până când

nu mă mai găsesc.

 

eu nu sunt adriana

m-am tuns ca un puşti,

capul meu alunecă încă printr-o clepsidră

când voi fi mare o să mă ascund până când

şi vârsta, ca o boală, îmi va trece.

(în Mozaicul, nov 2010)

Prostul

A fost un accident din care n-am mai ieşit

nişte roţi mi-au traversat picioarele şi eu întârziam acasă

mai multe animale m-au găsit în pădure şi în oase aveam sticlă

am înotat până departe şi apele mă întorceau mucegăit

am ieşit din timp într-o verandă şi stresul era în corpul meu bici

mama a născut câini şi numai eu ştiam că e moartă

am făcut hipertensiune, cancer, accident vascular, anestezie şi  autopsie.

Ştiu cine sunt dar nu înţeleg nimic

când privesc înapoi sunt un chip pictat pe o cutie goală

cel care-am fost locuieşte într-o casă iar eu stau afară

pe toţi cei care vin îi întâmpin în curte, fac gesturi peticite,

sunt clovn şi imitaţiile mele au mărimi de pietre, le pierd în şotroane,

cuvintele mi se sleiesc în gură, trec zile şi nu le pot spune,

dacă privesc prea mult mi se scade din carne

şi capul meu e un film derulat până la sfârşit

şi din marginile lui părul se-nmulţeşte-n frânghii

câteva idei stau în ele ca nişte câini mari, mă păzesc şi mă muşcă

aproape urlu, aproape latru,

dar cei care ies din casă mă reciclează, mă recunosc, mă dezmiardă

îmi cumpără haine care mereu se murdăresc şi se descoase pe mine

nu ştiu dar înţeleg cum mintea mea n-a fost pentru totdeauna

tânjesc după creierul meu ca după o bucată de ciocolată,

îmi sparg de fiecare dată când plouă capul şi-l umplu de lujeri

apoi simt că mă uit la televizor cum mă doare

uneori vine un înger, mă pune să jur tăcere şi-mi dă un creier de ciocolată

din nenăscuţi, din zestrea ta de pe lumea cealaltă

dar mi se face foame şi să mănânc e un răspuns vechi

mintea-mi îmbătrâneşte ca o câmpie pustie şi cineva aprinde acolo un bec

văd gânduri ce stau precum lucruri într-un dulap

tot câte doi oamenii se formează-n poduri şi tot mai înalt sar imaginându-mi

o putere peste mine ce mă ridică în aer.

Intru in case desenate pe hârtie, mă chinui şi locuiesc acolo până amorţesc,

iar noaptea cineva îmi şterge ochii cu o radieră.

Pentru mine el e un fel de rudă, de zodie, de ce voi fi dacă voi obosi.

şi-mi spun bravo, ai vorbit despre altul aproape ca şi cum l-ai fi recunoscut.

Mă gândesc că aş fi preferat să înnebunească,

să fie mereu o criză de contact, un şarpe

În alte zile mă gândesc simplu că aş fi vrut să moară.

Îmi trag cu ochiul într-o oglindă spartă:

când erai mică te credeau proastă

şi-acum poate că nu eşti decât tot tu, care-ai crescut.

şi-ţi ies din mână aceleaşi case, pe hârtie.

(in Discobolul, nr 10-11-12, 2010)

Parisul, aşa cum nu-l mai văd eu. Ultimele zile

Aşadar iată-mă, într-o singură zi a venit de două ori noaptea şi eu n-am găsit calea. Ştiam că acest fapt se va întâmpla, au fost deja semne, un ochi mi-a stat prin buzunar învelit într-o batistă, imagini grele mi-au căzut din cap ca nişte poame stricate, prin amintiri metabolismul lent a lăsat grăsime. În final va trebui să înţeleg, nu scriu cu plăcere despre nimic, sunt un parazit, beneficiez de un sânge prea strict, dar Paris-ul a fost de parcă aş fi făcut o dializă îndelungată la capătul căreia m-aş fi putut desprinde să spun mulţumesc şi să plec. În final va trebui să accept că toate aparaturile astea imaginar-medicale nu ajută decât pe timp scurt.

În fond, încerc să aflu ce mi-a venit mie să scriu despre Paris. Ce a fost el pentru mine altceva decât tot o formă din necesitatea tâmpă de mă exprima cumva, o pătură caldă care să mă ajute să cresc la loc după ce neputinţa lingvistică mi-a deşurubat toată verticalitatea fiinţei. E drept, a pornit totul de la Aura, dar n-am opus nicio rezistenţă aşa încât tind să cred că asta voiam de fapt. Ce conta cum sau dacă văd Paris-ul, în ce măsură privirea poate justifica, ce alibi îngust pentru ceva atât de pervers cum e emfaza prin lucruri a sinelui. Şi-acum plătesc, căci a venit de două ori noaptea şi eu tot la birou încercând să găsesc despre Paris cel din urmă fapt de spus.

***

Mi-am plâns slăbiciunea lingvistică în multe feluri. Am scris despre aceasta în prima corespondenţă, am comentat-o cu familia şi prietenii. Parţial m-au crezut, parţial ne-am suspectat unii pe alţii: eu de încurajare falsă, ei de un alint ce ţine de-o pisiceală intelectuală ce nu-mi stă în fire. Nu mică mi-a fost însă surpriza să o găsesc, în chip cu totul neaşteptat, la o altă persoană. Eram cu F pe terasa Bibliotecii Naţionale şi savuram o baie straşnică de soare. Am comentat pentru scurt timp despre cărţile citite, începând apoi o mitraliere rapidă de bancuri şi glume. Care n-au rămas neauzite de femeia care stătea în imediata noastră apropiere, singură, la o masă. Şi care ne-a salutat cu o voce care abia se putea numi astfel, o şoaptă: bună ziua. Era acolo un fel de timiditate care m-a determinat să-mi imaginez că aveam de-a face cu vreo franţuzoaică excentrică ce s-a pus pe învăţat româna. Am întrebat-o în franceză dacă este româncă. Şi cum răspunsul, neconform anticipării mele, a fost da, am invitat-o să se aşeze cu noi la masă, mai ales că eram oarecum ruşinate de comportamentul nostru infantil. Doamna aceea frumoasă, elegantă, ne-a povestit într-o română împiedecată, în care cuvintele se căutau greu unele pe altele, că n-a mai fost în ţară de peste 30 de ani, că nu are cetăţenie nici română, nici franceză, că lucrează la Biblioteca Naţională şi, apoi, ca răspuns la stupefacţia noastră, că este soţia unui disident român de care e posibil să fi auzit. Nici astăzi nu ştiu dacă modestia aceea a sa era adevărată sau mimată, dacă chiar se gândea că am putea să nu ştim de Paul Goma, şi dacă fericirea sa, schiţată discret pe chip, cum că nu era aşa, era reală. Au urmat apoi o serie de dezvăluiri din viaţa doamnei Goma, legate de familia şi copilăria sa, dar şi de traiul, alături de soţul său, în România comunistă, de faptul că nici acum ei doi nu aparţin vreunei ţări. În timp ce o ascultam, mă gândeam la româna ei chinuită, copilărită, greşită, intrată sub tutela francezei, la exilul acela total şi perpetuu, cu compensaţii cenzurate, neaşezate. Mă gândeam că era ciudat şi trist, îngrozitor de trist, să trăieşti aşa, la graniţă de limbaje, să fii într-o ţară şi să te gândeşti la alta, să o iubeşti pe una şi să o respecţi pe cealaltă. Ne-am despărţit propunându-ne să ne revedem în acelaşi loc şi în celelalte zile. Despre noi, doamna Goma nu a reţinut prea multe. Nici nu a vrut să ştie. I-a fost de ajuns să afle că suntem din România şi că am terminat Literele. Atât. Cred că nici măcar nu ne-a văzut bine, avea ceva orb în felul de a privi, ca şi când, în loc să închege o imagine, ar încerca să o rarefieze. Impresia pe care ne-a produs-o a fost foarte puternică, am povestit şi analizat cu F o grămadă din cele auzite. Pe F o speria, pe mine mă intriga, dar am fi vrut să o mai revedem. Au venit apoi ploile şi frigul şi n-am mai ieşit pe terasă.

În penultima zi am fost din nou în cimitirul Montparnasse. La Sartre. Acelaşi mormânt plin de scrisori, de flori uscate sau verzi, de monede, de ţigări, de tot soiul de încercări de comunicare cu cineva care nu mai e persoană, ci un semn care se adăposteşte şi într-un loc. Mi-a trecut de câteva ori prin minte să cumpăr şi eu flori, un dar nu se refuză nici viu, darămite mort, însă m-a cuprins sentimentul cum că n-ar fi fost corect să fac aşa ceva. Sartre avea acea obsesie a morţii care te face slab, vulnerabil în faţa celuilalt, manevrabil de acesta. Devenind mort nu eşti doar încheiat, cuprins într-un destin ce te face oarecum estetic, ci permanent supus derivei interpretative a celor ce rămân. Ai la dispoziţie o întreagă eternitate numai că nu mai eşti efectiv ca să o ştii. Mă cunosc, dacă Sartre ar fi trăit, nu m-aş fi dus niciodată să îi duc flori, nici să îi cer permisiunea de a-i vorbi, aşa cum au făcut atâţia şi atâţia admiratori ai săi. Spunându-mi aceste lucruri, m-am hotărât să mă port nu cu el, ci faţă de el, ca şi cum ar fi fost încă viu. De fiecare dată când am fost la el la mormânt, cu excepţia primei zile în care am avut senzaţia puternică de întâlnire şi m-am gândit la ce-i mai rău ca să-mi reţin lacrimile, de fiecare dată, aşadar, am simţit că fac un fel de investigaţie de sociologie a receptării. Mă detaşam nesuferit de mult de câte ori eram acolo, dar în acelaşi timp, exista mereu un impuls care mă îndemna să merg la el. De altfel, cimitirul Montparnasse e un excelent prilej pentru plimbare şi pentru delectarea cu diversele opere artistice, unele într-adevăr inedite. Părăsisem deja mormântul lui Sartre şi mă pregăteam să explorez o zonă încă necunoscută, când am realizat că în paralel cu mine mergea, de ceva vreme, un bătrânel mic de statură, cu mantou lung şi cu pipă. Îl priveam cu coada ochiului, în timp ce vechi mecanisme imaginative îmi străpungeau gândurile şi mă puneam la încercare precum în copilărie: dacă e el? Dacă omul acesta e Sartre? Şi tot ca atunci căutam confirmări, fabricam dovezi, închipuiam. După care am pierdut din vedere şi pe presupusul Sartre, şi raţiunea jocului meu “de-a mortul”, şi am conchis prin a declara că e tâmp şi cutremurător de stereotipic să produci fantome pentru bunul plac. Să le foloseşti pe post de analgezice spirituale sau ca naraţiuni care să-ţi reverse lumină peste rolul secundar din viaţă. Pe de altă parte, rămâne adevărat că am avut un bunic şi pe care l-am întâlnit, după ce a murit, în altul. Eram într-un loc de joacă pustiu, după ploaie, şi caruselul se înţepenise. Un om îmbrăcat în uniforma de militar pe care o ştiam din casa bunicii a venit la mine, n-a spus nimic şi a învârtit acea fierărie obosită. O vreme am gândit că e el, o alta că nu e, iar acum cred că au fost ambele.

În ultima zi vremea s-a stricat cu totul. N-am dormit toată noaptea de frică să nu-mi pierd caietele cu însemnări în complicatul sistem aviatic şi-mi era deja foarte dor de tot acest Paris al meu care se termina. Mi-am zis că am să revin la anul şi uşa apartamentului în care locuisem trei luni, ca o insectă, ca o gâză, şi care nu avea clanţă pe exterior mi-a fost pentru ultima oară dragă.

***

Toate acestea nu sunt nimic. Le-aş şterge dacă n-aş bănui că mâine voi fi tot aici, încercând să scap basma curată din această nesăbuită idee de a scrie despre Paris. Şi mi-e somn. Şi pur şi simplu nu mai pot. Abia gândesc paris şi mi se-aşează-n minte etichete, ca mii de osuare ce se tasează între ele. Ce bine totuşi că sunt acasă, căci am un corp şi o privire de adormit. Apoi, nu mă pot plânge, visez, de obicei, ce îmi doresc.

(Contemporanul, fev.)

Parisul, aşa cum îl văd eu. România. România. România

Locuiesc în Paris de aproape două luni şi între mintea mea şi lume deja nu mai stă nimeni. M-am desfăcut din relaţii ca din şireturi şi îmi imaginez că o să merg mai departe decât atât. Apoi mă sună ai mei pe skype, vorbim fără pretenţii să ne vedem –  internetul ne taie aproape de fiecare dată. Depărtarea asta e ca o îmbălsămare a mea pentru ei şi invers. Existenţa lor nu mă intersectează şi totuşi mă cuprinde. Viaţa e în altă parte. Şi e bine. Unde sunt eu totul este minimal: mâncarea, somnul, vederea, casa, contactele cu oamenii. Mă gândesc de un timp că o moarte ca asta, până şi ceva mai extinsă, mi-ar conveni.

Totuşi cum aş fi putut să nu merg la petrecerea anuală pentru studenţii români oferită de Ambasadă, chiar dacă era vorba de mine, un om cu puţin chef de oameni şi socializări cu reflexe pavloviene, chiar dacă în capul meu viitorul era împărţit între coşmarul necuprinderii cărţilor şi cel al pierderii însemnărilor. Cum, când ratam sistematic modelul studentului Erasmus cu prieteni şi întâlniri providenţiale şi începusem să-i suspectez pe ai mei că vor şi altceva decât răs-uzatul am citit. Cum, când eu însămi adăposteam dorul de ţară într-o durere difuză de stomac şi mă gândeam la Creangă când auzeam moldovence domoale umplând plase de haine şi plângându-şi lipsa de bani.

Dilema ar trebui să fie oricum încheiată pentru că, iată, de bunăvoie, am fost. Pe scurt: tone de mâncare, băutură, pe sub mânecă, lume multă, jumătate români, jumătate ne-studenţi, grădină, ploaie, formaţie, cântat şi vorbit englezeşte. La detalii nu pot ajunge pentru că nu am voie. Un fel de regulă externă ce s-a instalat insuficient în etica mea de uz personal nu-mi dă voie. Ceva ce pleacă, cred, din copilări mea, şi care spune: nu poţi dezvălui lucruri din casa altuia odată ce ai fost invitat acolo, când vorbeşti prea multe e bârfă. O regulă pe care, neadaptată mie cum e, n-am obligaţia să o respect decât pe jumătate. Fapt e că n-am găsit acolo nicio Itacă, nici măcar una de criză, dar de întors m-am întors. Şi sunt deja trei săptămâni de când, orice văd în jur, orice trăiesc mă sileşte să gândesc constant şi pitic: românia, românia, românia…

Aflu de la mama că s-au tăiat salariile. Că încă se vor mai tăia. Aflu de la M că, cel mai probabil, nu vor fi bani de conferinţă, încerc să-l conving să accepte mai puţini oameni, nu vrea. D mă sună şi mă întreabă, jumătate glumind, jumătate nu: mai vii? K îmi scrie că se mută în Finlanda şi: voi ce mai aşteptaţi? Se aglomerează zvonuri cum că ne vor tăia bursa. Logica mea se opune, n-au cum, sunt fonduri europene, îmi explic, le explic, apoi cedez şi tac. L îmi spune că la firma lui nu se taie salarii, dar nici de crescut, o vreme, nu vor mai creşte. Nu vreau să-l întreb dacă ar vrea să plece. Ştiu că oricând şi-ar găsi un serviciu şi mai ştiu şi că faţa buhăită a Americii îl pândeşte. Eroarea mea că nu-mi pot înfrâna curiozitatea nici la nuanţe infime ale aceluiaşi, apoi stupoarea mea să mă aud cum că nici nu ar fi aşa rău dacă am fi în Europa, cum că pot scrie oriunde şi că poate aşa aş reuşi să obţin un post de cercetător şi să-mi păstrez ochii care într-un an de activitate de redactor au luat-o grabnic în jos pe panta miopiei.

Dorm tot mai puţin, trei ore devin lux şi cu toate astea mă simt bine. Sunt prea liberă ca să dorm. Sartre îmi e mai prezent ca niciodată. Aici nu mă capturează nimeni în privire, aici nu mă închide nimeni în obiect, aici nu sunt postumă ca să şteargă şi să adauge după voie sensuri în mine. Aici nu mă întâlnesc zilnic cu înţelepciunea pe care tot Sartre o socotea o inteligenţă eşuată într-un fel de ifos de inteligenţă, o gândire suficientă sieşi apusă în produs de gândire. Înţelepciunea românească ce îţi dă toate reţetele de a fi, care îţi jalonează existenţa înainte de a o începe, care te taxează crunt pentru abateri, care ştie că o femeie nu e femeie până nu e mamă, că de la 50 de ani nu te mai poţi îmbrăca în roşu, că nimic nu se compară cu un zâmbet de copil, că doctoratul trebuie făcut repede că apoi ai şi altele în viaţă, că sâmbăta e zi de curăţenie, că o invitaţie la dans nu se refuză, că nu e frumos să nu mergi în priveghi, că oamenii în vârstă merită întotdeauna locul din autobuz, că orice mamă e o mamă bună, şi altele, şi altele, şi altele. Atât de multe încât în somnul meu scurt România e o piatră mică pe care o lovesc ca pe o minge şi ea revine cât revine, apoi nu se mai întoarce şi în piciorul meu se cască goluri şi ceva ce seamănă cu o bucurie mare.

Dimineaţa privesc atent oamenii de pe străzi. Femeile sunt frumoase în sensul profund, de fiinţă. Elegante, dar mai mult îmbrăcate practic, trec prin lume fără atitudini de podoabă. Mai puţină, mult mai puţină poză. Bărbaţii au eşarfe şi după rafturile din magazin cred că folosesc creme de faţă. Nu fluieră şi ştiu să invite la cafea. Copii sunt ai ambilor părinţi, nu ai unui cârd de femei mamificate, de-a pururi îngrăşate, cu pampers adânc înfipţi în gândire. De pe terase te străpung priviri ce trec peste tine şi te fac să te îndoieşti de propria-ţi corporalitate – eşti încorporat în peisaj fără să fii vizat, eşti descentralizat. Încerc să suprapun toţi aceşti oameni peste cei din România. Să-i amestec, să ascund şi să mă verific. Să văd dacă i-aş putea distinge. Nu reuşesc niciodată să duc operaţiunea până la capăt. Mă opreşte clişeul morţii în plină stradă: şi nimănui nu-i pasă, trec toţi pe lângă tine şi nimic, în vreme ce noi aici, uniţi, buni, ospitalieri, calzi. Apoi cel al vecinului ursuz: nu poţi întreba pe nimeni lucruri, dacă vrei să ştii ce fac ţi se răspunde că nu te interesează. Iar când cred că am scăpat, vine şi cel din aria mea de interes, studiile asupra morţii: în postmodernitate mortul e o marfă proastă, nu ne mai adunăm în jurul lui, nu mai avem ritualuri, moartea însăşi se ascunde, şi când ne gândim că pe vremuri…  Rămân în faţa lor un timp, după care mintea mi se înceţoşează. Aş vrea să strig, să urlu, să ies afară cum n-am ieşit niciodată, să pot în sfârşit spune ceea ce n-am spus niciodată. Că nu cred nimic din toate prostiile astea, că mă doare corpul de cum mi-au atârnat clişeele de viaţă, precum nişte pietre, de cum încearcă să mă disciplineze toţi mai rău decât ar fi putut-o face şcoala vreodată, de tot obiectul acesta tâmp în care ar vrea să mă transform. De tribalismul înfiorător în care trăiesc şi căruia i se spune comunitate. De bârfa deghizată în interesul pentru celălalt, de faultarea sistematică într-un joc de echipă fals, ghidat după principiul capra vecinului. De incultura stridentă perfect funcţională ca breloc, cheie, viză. Şi ce rost ar avea, mi-ar spune mama, să urli în Franţa. Şi de ce te temi de viitorul altora, mi-ar spune L. Şi de ce să mai spui şi altora lucrurile astea, mi-aş spune eu. Ar trebui, într-adevăr să-mi ajungă că îmi pot păstra diferenţa. Seara, în nesomn, mă joc ca pe vremuri într-o chimie mică, de buzunar: mă decantez pe mine din ceilalţi.

***

Locuiesc în Paris de aproape trei luni. Mama va veni în curând să mă ajute să mă întorc. Am cumpărat multe cărţi, ar trebui să-mi ajungă. D m-a sunat să-mi spună că abia aşteaptă să mă revadă. K va pleca în Finlanda, dar are deja ceva îndoieli. Asta o ştiu de la mama, K însăşi n-ar recunoaşte nici în ruptul capului. Camera asta e tot mai mică. Descreşte şi mă face să mă simt ca o Alice. Mereu în nepotrivire. Cel mai probabil nu o să reuşesc să citesc toate cărţile. E uman, mi-au spus, mi-am spus, m-am aproape convins. Câteva kilograme de morcovi şi două ore de somn în plus pe noapte m-au făcut să îmi recuperez parţial ochii. În prezent, după o cură de auto-raţionalizare susţinută, după câteva hipnoze induse la sfârşitul cărora reuşeam să mă întâlnesc cu fiinţa mea pentru ceilalți, cei depărtaţi, am reuşit să identific mai multe probleme sub titulatura de românia. Ele îmi rămân de gestionat. Am făcut-o deja în două moduri: scriind un poem şi această corespondenţă, cu tot pseudo-ul ei. Cel mai interesant însă va fi ce urmează. Celelalte moduri.

Parisul, aşa cum îl văd eu. Clişeul ca voinţă şi interpretare

O persoană care mă cunoaşte neîngăduit de bine m-a atenţionat în plinătatea timpului meu parizian să nu care cumva să nu scriu la vreme corespondenţa. N-aş fi avut ieşire dacă mi-aş fi renegat oblomovismul scrierii, nici existenţa ideilor ce îmbrăcau trupuri derizorii, de vorbe, cu care umpleam distanţa dintre noi. Dar nici nu am terminat de înghiţit bine în sec, că triumful a fost al meu: aceasta nu e o corespondenţă. Poate un fel de, dar ramurile nu sunt niciodată obligate să suporte ceea ce suportă tulpinile. Astfel am reuşit să mă strecor afară din îndatoriri şi am rămas din nou cu gândurile pe malul unui text deşirat. Crezusem că o să scap de clişeul meu intim, al amânării şi terorii de cuvânt, dar categoric m-am înşelat. Ceea ce îmi păruse special mă azvârlise în groapa comună a erorilor mele. Ironia sorţii este însă faptul că, victimă şi producător de clişeu eu însămi, mă asemăn perfect cu impresiile acestea impure, parte scrise în Paris, parte după revenirea în ţară.

Mintea îşi are stereotipiile ei. Unele de prim plan, vizibile, grosiere, urgent detectabile de către un altul, rod al unor intersecţii nefericite cu tot soiul de inerţii sociale sau al unor scurtcircuitări repetate de gândire. Fiind foarte la îndemână, acestea se pot extrage uşor, dacă nu din mintea celui care le deţine, cel puţin din celelalte pe care acesta le curtează pe diferite paliere de comunicare. Mai greu e cu celelalte, de adâncime. Nici nu putea fi vorba să le am până să locuiesc în Paris. Apoi le-am descoperit. Omul liber care eram în ochii mei mi-a stat în creier ca un cadavru şi habar n-aveam dacă să îl arunc şi ce aş fi aruncat odată cu el.

Îmi amintesc că îi ţinusem mamei mele, ce mă iscodea îngrijorată asupra siguranţei zonei în care aveam să stau, vehiculându-mi procente ale populaţiei non-albe, o întreagă ambalată teorie despre egalitatea oamenilor, preconcepţii, umanitate intrinsecă, rolul imaginarului, toleranţă etc. Îmi plăcea să cred că argumentele mele erau dincolo de împrejmuirile tâmpe de tip politically correct, în interiorul cărora, dacă păşeşti, devii ori o legumă lobotomizată, ori un trădător spontan, măcar al regulilor dacă nu al jocului. Nici în Paris culoarea pielii altora nu mi s-a părut a fi o problemă. Şi spun până şi acum că nici nu este. Dar des, tot mai des, m-am trezit că trec pe cealaltă parte a străzii când vedeam un grup de tineri de altă culoare, după cum tot mai des eram iritată de palmele celor care încercau, în împrejurimile bazilicii Sacré-Cœur, prinzându-mi mâinile, să îmi citească în palme, să îmi împletească părul şi alte asemenea nimicuri. Nu mă deranja culoarea, puteau fi şi verzi sau roşii în ceea ce mă priveşte, dar nimic nu îmi repugnă mai mult decât încălcarea unui spaţiu de minimă decenţă pe care îl vreau gol în jurul meu. Apoi mai erau cei din Biblioteca Naţională, concentraţi în grupuri care îţi dădeau fiori când ieşeai seara singur de acolo, cei de la Turnul Eiffel pe unde treceam zilnic spre Biblioteca Universităţii Americane şi care-ţi tăiau calea că să-ţi vândă brelocuri, cei care te priveau cu ceva ce eu aş fi numit ură în metrouri, cei care m-au făcut să merg în zigzag până mi-au ieşit peri albi. La toţi aproape detectam ceva ofensiv. M-aş fi putut gândi la ideea aceea cum că atacul e o apărare deghizată, revectorizată. Dar nu am făcut-o. Nu voiam decât să fiu lăsată în pace. Am avut momente în care generalizările m-au invadat şi nu m-am mai putut opune clişeului vechi împotriva căruia s-au ridicat politicile de nediscriminare ce în varianta lor ursuză şi autistă au generat alte clişee. N-am rămas aici, am găsit putere să mă detaşez, să îmi revin, mi-a fost milă de ei, ruşine de mine şi invers. Şi erau atât de mulţi oameni de altă culoare amabili, fireşti, discreţi cu aerul de a fi perfect integraţi comunitar. Sigur însă că am continuat, când era cazul, să mă feresc.

Între clişeul bătrân al diferenţei şi inegalităţii şi între cel nou al asemănării şi uni-problematizării relaţionale este un spaţiu îngust în care te strecori cu greu. Am înţeles-o pe mama care îmi spunea: evident că nici eu nu am nimic cu ei, visul meu de copil era să am o prietenă negresă, când a venit la mine şi era înnebunită după copiii de ciocolată, cum le spunea ea, iar către mine: clişeele rezumă experienţe, sunt mici scuturi de protecţie. Dar a ascunde nu prea rezolvă mare lucru, tot de la ea ştiu. Realităţi greu gestionabile, greu avuabile, realităţi ultragiante care cască goluri sub strategii, mereu mai noi decât ele, ajung adesea la el, la clişeu. Pătrunzând în pragmatica clişeului, se observă că individualismul conceput pe axa sa de auto-protecţie îşi găseşte soluţia într-o memorie ce îl precedă, negându-l oarecum în acest mod. Astfel,  clişeul conţine o interpretare puternică a realităţii, exclusivă, ale cărei elemente se spune că sunt prejudecăţile. Denumirea aceasta e corectă numai dacă ne gândim la individ, la cel care vehiculează clişeul. Altfel, raportat la comunitate (adevăratul autor al clişeului) ar trebui afirmat că ele sunt post-judecăţi. Nu vreau să intru prea mult în anatomia clişeului, vreau doar să ajung la ideea că un alt clişeu al meu cum că eu nu cred în clişee şi sunt imună la ele, s-a prăbuşit. Ceea ce nu înseamnă decât o eliberare provizorie, dacă înseamnă.

În Paris m-am simţit încolţită de clişee. În fel şi chip. Pe unele le observam doar circulând pe lângă mine, cu altele, cum am povestit mai sus, mă luptam. Ori au fost ele cu adevărat pretutindeni, ori vederea mea s-a stricat atunci şi n-am ştiut cum să îi fac faţă. De pildă, am fost destul de distrată şi ulterior îngreţoşată de felul în care tinerii de gen masculin se comportau unul cu altul. Erau mult mai intimi decât eram obişnuită să văd, mai tandri unii cu ceilalţi, se sărutau în semn de salut la întâlnire şi la plecare, proximitatea corporală era mult mai mare decât mi-aş fi imaginat. Am comentat eu un timp despre efeminarea inerentă şi alte asemenea noi spume ale schimbărilor de ultimă oră din societatea de hiperconsum şi apoi am încetat. Clişeul, cu luciri de bibelou, trona la mine în minte atât de emfatic şi caraghios încât am putut să îl extrag fără prea mari eforturi, ca pe un corp străin. Ne-am separat uşor deşi am văzut apoi că avea suficiente rădăcini. În România, cel puţin din experienţele mele de şcoală şi împrejurimi actuale,  printre bărbaţi circulă un machism vizibil inclusiv în relaţiile dintre ei. Se înghiontesc, îşi aruncă o palmă peste spate în semn de salut, cad frecvent în bădărănism ca să se asigure că stau sub toate formele sub stindard falic. Evident, nu doresc a generaliza, dar e o dominantă pe care e de ajuns să priviţi atenţi în jur pentru a o regăsi. Acel Atlas de mitocănie urbană este elocvent în această direcţie. Sigur, fără dubiu, acestui machism care tot mi-a călit şi mie măcar un strop creierul în sucul său, îi corespunde varianta feminină. În Paris am regăsit acea demnitate occidentală a femeilor care nu-şi concentrează toată atenţia asupra persoanelor de sex opus sau pur şi simplu a celor din jur, care dacă poartă o fustă scurtă nu o fac în primul rând pentru ceilalţi, nu trăiesc în efect, deşi categoric efectul se poate produce. Sunt conştientă că exact în timpul în care mărturisesc aceste lucruri s-ar putea să fi intrat deja în alt clişeu. Eu nu îmi doresc decât să cad pentru puţin între ele, fie şi julită, dar e greu şi mă feresc de patetisme, altfel m-aş simţi ca un Iona sorescian.

Poate aveam nevoie de două lumi ca să le simt densitatea. Poate trebuia să ajung într-o zonă în care frontierele sunt şi vămi şi-ţi cotrobăie în atitudini. Acum sunt acasă şi lumea îmi pare mai relaxată. În prima variantă a acestei părţi de corespondenţă, scrisă în totalitate în Paris, vorbeam despre clişee culturale, despre oamenii pe care i-am văzut cu sutele în Luvru înghesuindu-se în faţa Giocondei şi trecând senin pe lângă alte mari opere, despre bibliotecile pline cu liceeni care-şi repetau manualele, despre prietenii mei români care imaginau la tot pasul xenofobie franceză şi se terorizau singuri, despre, cred că mai erau şi altele. Deocamdată e destul. Continuând aş avea senzaţia că în ce spun sunt pietre. Sau e la mijloc numai comoditatea mea ce-şi caută clişeul.

(Aparut in Contemporanul)

Parisul, aşa cum îl văd eu. Biblioteca Naţională a Franţei: Toate oglinzile sparte

BNF. Aici se condensase, de aproape doi ani, sensul plecării mele. Paşaportul spre valabilitate al tezei de doctorat pe care o propuneam nu putea veni decât de la acest cuvânt care-mi traversa creierul ca un neon. O lumină rece ce nu-mi dădea voie să mă liniştesc în mijlocul ideilor şi care exhiba tuturor carenţa lor de pleoape, cu un fel bizar de indecenţă. Căci întrebarea inevitabil apărea. Ce teză faceţi? A, Sartre, Camus? BNF. Iar eu, cu sinceritate şi cu un bonus pragmatic de hotărâre: va fi precum spuneţi, va veni şi vremea aceea, voi merge, voi cerceta, mă voi convinge, vă voi convinge, voi vedea, veţi vedea. BNF a funcţionat ca pisică opacă şi depărtată ce mi-a deşirat sistematic tot ghemul în care îmi adunasem provizoriu teza. Şi nu era vorba numai de alţii, cei intersectaţi mai degrabă din întâmplare, care-mi dovedeau că nu pot vorbi despre nimic fără să fiu sigură, fără să am garanţii, cei care-mi surâdeau strâmb: cel mai probabil s-a mai spus, aveţi certitudini că nu s-a mai spus? La un moment dat, bietele mele idei s-au anemiat rău din cauza eternei expuneri la becul din minte, de destrămarea mâţei care avea deja înflorite, poate chiar scuturate, drumurile de interpretare care la mine erau doar amărâte posibilităţi. Ştiu că m-am gândit la fericirea pe care anumite subiecte de cercetare o pot oferi, la bibliografii reduse a căror lungime o construieşti din bun simţ, cu pietre de sticlă, prin care orice chip care se apleacă să se poată recunoaşte şi plăcea. Încă mă gândesc.

Dar să revin la BNF. Biblioteca Naţionala a Franţei. O clădire imensă în bunul stil postmodern. Patru corpuri foarte înalte, vreo douăzeci de etaje, cred, n-am avut răbdare să le număr. Fiecare din sticlă, transparente, goale, căci adevărata bibliotecă e sub aceste aşa-zise turnuri, undeva sub nivelul lor, la un fel de semi-subsol. Totul pare relativ pustiu până cobori în biblioteca efectivă. Acolo te loveşte o puzderie de oameni. Cei mai mulţi stau pe fotoliile de pe coridoarele lungi cu covoare roşii. Oamenii aceştia citesc! îmi urlu. Şi încerc sentimente de comuniune, dar, ca pe haine, nu le nimeresc. Clişeul meu intim de mon semblable, mon frère lecteur se declanşează subit, dar văd cum unii dorm, iar alţii pur şi simplu dau naibii toate regulile de politically correct în vreme ce imaginea lor le neagă în tăcere condiţia de cititor. Operaţiile mele estetice eşuează. Cu câteva cicatricii pe conştiinţă, mă îndrept spre ghişeul unde se eliberează permisele de acces. Îl obţin. Entuziasm. Sălile bibliotecii de studiu: A, B, C, D, E, F, G, H, I, J. Urmează cele ale bibliotecii de cercetare – pentru al cărei acces sunt necesare documente mult mai serioase – de la K la Y. Prima mea iubire, într-un sens destul de complex al cuvântului, a fost sala J. Ştiinţe umane şi filozofie. Cu cele 75.000 de mii de cărţi, cu cele 2 etaje, cu lumina ei sumbră, chinuită – de altfel problemă generală a BNF-ului, sala J mi-a furnizat infuzia densă, materială, pentru paradisul meu post-mortem. Cel pe care îl construiesc undeva la limita mea, exact acolo unde mă întâlnesc cu cei câţiva prieteni ai mei, ca să pot râde şi să mă manifest histrionic în faţa acestei buruieni culturalo-intelectualiste în care, fără dubii, chiar cred.

În sala J am stat pe jos, printre rafturi, fără să îmi pese de nimeni, lucru rar, căci celălalt îmi generează de obicei inconfort. Am ignorat balta jalnica în care mă vedea extra-luciditatea mea. Am stăruit în patetism, spunând familiei şi celor puţini cu care interacţionez aici că aş dori să locuiesc la BNF, dar având mereu în minte sala J. Aici am regretat poate pentru cea dintâia oară cu seriozitate faptul că am absolvit o facultate de litere şi că persist în acelaşi domeniu. Mi-am imaginat cum aş fi arătat dacă aş fi avut la vreme toate aceste cărţi. Mi-am plâns valenţele înăbușite, atrofiate, din nou fără să mă rezum la mine, perorând. M-am cufundat într-o isterie cu reliefuri joase, m-am urât, dar, ruşinea mea, şi mai înverşunat am urât. Am înţeles profund că nu, nu pot fi sigură. Că nu am garanţii şi, încă mai rău, că nu aş fi avut cum să am. Deoarece cărţile în România, mai ales cele de un anumit tip, cele pentru minoritatea derizorie a cercetătorilor, nu sunt imediate – accesibile – evidente, ci căutare, Amazon, Gigapedia, scotociri, împrumuturi, aproximaţie, efort. Iar pentru comunitatea auto–derizorantă a cercetătorilor (dacă permiteţi monstrul de limbaj), ele sunt făcute imposibile din chiar sânul acesteia, aşa cum, spre exemplu, Sartre devine tabu sau ilogic, trădător de idealuri creştine alături de amanta lui de doi bani, Simone de Beauvoir, precum am citit într-una din puţinele cărţi româneşti şi apărute în România consacrate existenţialismului. Sala J a fost prima care m-a scuturat într-adevăr de orice garanţie. E greu să le mai ai, când îţi găseşti vreo idee de care erai mândru frumos explicată într-o carte din anii 80. Între timp, pe alt plan, începea o aventură minunată: lectura, fericirea de a cunoaşte toate aceste cărţi. Şi deprimarea că nu voi reuşi decât parţial. Toate straturile astea imbricate sunt un ghem nou cu care BNF se joacă cu mine. De data aceasta însă, lipsită de opacitate. Şi de distanţă. O pot privi, şi de fiecare dată atât de clar, încât nu mai cred, de la o vreme, când trec pe lângă cele patru turnuri înalte, că mai are geamuri. Dar nici nu mă văd pe mine. Ceea ce nu poate fi decât bine.

***

Aş fi ipocrită să mă rezum numai la acest aspect al Bibliotecii. Este destul de suspect dacă o bibliotecă se judecă numai prin stereotipii: bibliotecă – cunoaştere – carte – intelectual – izolare etc. Lucru care totuşi real nu este posibil decât pe soiurile de vârf de munte al gândirii (cum poate fi uneori şi mărturisirea scrisă). Căci altfel, nici pentru cei care folosesc efectiv biblioteca, nici pentru cei care îi privesc pe aceştia utilizând-o şi se confruntă cu ei, nu prea se iscă un asemenea risc. Nu toţi cei care vin la bibliotecă vin să citească şi nu toţi care vin să citească mai pot citi fără să se lase afectaţi de această primă categorie. Sunt poate lucruri evidente, dar mie tot BNF-ul mi le-a dezvăluit, lăsând să mai cadă cel puţin încă o pereche de oglinzi. Tot sentimentul acela de comuniune pe care m-am simţit obligată să îl am în prezenţa oamenilor care dacă erau în interiorul BNF-ului trebuiau să fie şi cititori, ei bine, totul n-a fost decât o dublă falsificare. A realităţii efective şi a mea. N-am reuşit eu să duc până la capăt fraternitatea-prejudecată de două parale, ce ascundea un, poate deja intuibil complex naţional de inferioritate, dar nici nu am descifrat mai multe imediat. Aveam să aflu ulterior cum stau lucrurile cu cititorii BNF-ului. Că nu sunt nici mai numeroşi, nici neapărat mai rasaţi decât cititorii unui BCU românesc. M-am lămurit rapid că persoanele care stăteau pe coridoarele bibliotecii (evident, cea mai mare parte dintre ele, generalizările sunt operaţionale discursiv, dar nu implică în sine ideea de totalitate) nu aveau nici în clin, nici în mânecă cu vreo carte. Erau fie homeless-i, fie aparţinând unor categorii sociale mai puţin dezvoltate. Stăteau ziua întreagă moţăind sau jucându-se pe telefon, fluierând, când îi îmboldea curajul, câte vreo fată, frunzărind ziarele ce se distribuie gratuit în oraş etc.

Dar adevărata lecţie a fost nu pe holuri, ci în săli. Lecţie fără mare morală decât poate darul unei mai mare vigilenţe împotriva automatismelor de raportare la lume. Tinerii pe care i-am invidiat din suflet pentru şansa de a avea un asemenea monument de cultură în apropierea lor, nu erau decât, în marea lor parte, liceeni care pregăteau bacalaureatul. Aşadar, după observaţii proprii, discuţii în stânga şi în dreapta, descopăr că toate cărţile acelea îi lăsau reci. Nu se atingeau de ele. Pe masă aveau întotdeauna o carte de sinteze de Bac, un dicţionar şi numeroase fişe. Am prins chiar şi cozi de două ore doar pentru că aceşti liceeni ţineau cu tot dinadinsul să înveţe într-o Bibliotecă. Când eu aşteptam pentru o carte de negăsit altundeva, ei înaintau în grupuri, uneori extrem de numeroase, până la douăzeci treizeci, puberi, adesea vizibil accentuaţi hormonal. Oricum, e vorba despre o cutumă cu rădăcini stufoase, am găsit anunţuri în presă sau pe site-urile bibliotecilor amintind în diferite contexte fenomenul. Copiii aceştia guralivi, care erau în stare să vorbească si 3 ore, în şoaptă, fără oprire, mai ales în această lună iunie, mi-au biciuit nervii. Ziua mea fericită, recent trecută, prima probă de bac, când alături de mine în sala au fost, în loc de două sute, 10 oameni. Am înţeles şi altfel teoriile lui Baudrillard despre simulacru. Căci da, asta este. Un simulacru. Referinţa acestor oameni la bibliotecă nu sunt cărţile, ci o imagine. Care nu este nici măcar a cărţilor ci a înseşi imaginii bibliotecii. Şi aşa, din salt în salt, corporalitatea cărţii se duce naibii. De văzut dacă din această diluare a referinţelor te mai poţi recupera sau pur şi simplu e necesară reconstruirea. Ceea ce am spus până acum aduce numai o direcţie. Pentru restul mai sunt alte oglinzi care trebuie să cadă. Vom vedea.

(va fi in Contemporanul)

Parisul, aşa cum îl văd eu. Primele zile. Insuportabila uşurătate a fiinţei lingvistice

Am ezitat o vreme să scriu despre Paris pentru că nu ştiu în ce măsură o viaţă scurtă, ca de insectă, petrecută aici poate avea dreptul să salte înspre mărturisire. Sunt oameni care petrec în Paris opt luni, ca alţi doctoranzi din aceeaşi generaţie din care fac şi eu parte – o generaţie pentru care străinătatea e condiţie obligatorie şi de la care se aşteaptă cultivarea terenurilor intelectual-ştiinţifice naţionale printr-un soi de paşoptism reactivat. Fapt bun, fapt foarte bun, dar incredibil de periculos, căci taie de două ori, în realitatea ca prezent şi realitatea ca posibilitate. Apoi există oameni care studiază aici temeinic, o facultate, doi ani de master, sunt cei care locuiesc Parisul în adânc, amplu relaţional, nu aşa, precum o insectă. Parazitar, superficial, marginal, trei luni. Pe de altă parte, textul nu este niciodată normal, ci doar o dialectică nenorocită cu viaţa, în care fiecare termen îl conţine pe celălalt numai prin moarte. Nu există, dincolo de o etică a bunului simţ, nici un motiv care să conceadă abandonarea experienţei şi integrarea ei în discurs în funcţie de timp. Repetitivitatea dă drepturi fără garanţii tocmai în acest tip de etică, altfel suntem îndreptăţiţi să vorbim despre orbire prin lipsă, dar şi prin exces.

Destul de evident că încă îmi fac de fapt curaj. Foarte posibil ca Parisul meu să fie de hârtie. Nu mă supăr, se poate lejer arunca la gunoi. Sau corecta după voie. Cred mai puţin decât oricând în absoluturi şi esenţe. În plus, dacă totul ar fi chestiune de evidenţă, îmi imaginez că idealul uniformizării ei ar face să fim o monadă colosală, fericită şi transparentă în vreme ce mărturisirile şi comunicarea – două şireturi vechi peste o lume precum un cadou ei înseşi. Aşadar, câteva fărâme dintr-un Paris, aşa cum este el pentru mine în aceste luni. După puterile mele de a-l înţelege.

Mă aşteptam. Reţinerile mele faţă de limba franceză nu sunt fapt nou. Dintotdeauna mi-a fost groază de ceea ce poate însemna franceza în vocea mea. Cea mai frumoasă limbă a lumii nu este pentru mine. N-a fost niciodată. Am învăţat-o târziu, în ultimul an de liceu când smulgerea mea din mijlocul ştiinţelor exacte a însemnat în multe privinţe a începe totul de la zero. Franceza a fost pentru mine limba cărţilor. Pe care am învăţat-o rapid, dar fără conversaţiile necesare, limba tăcerii, a rupturii, a trecerii. O limbă-rit care mă duce de ani de zile înspre ceva care nu este vorbirea. Dar dacă în liceu n-am avut timiditatea aceasta marcată pentru franceza rostită, dacă îndrăzneam să mă ascult înşirând cuvinte, în timpul facultăţii afazia mea s-a accentuat. Şi, trebuie să recunosc, poate nu numai cu franceza. Oricum, franceza este, pentru fiinţa inconştientă şi precară ce sunt în ciuda dozelor de raţionalitate concentrată pe care i le aplic, limba perfecţiunii, limba pe care e ruşine să o vorbeşti dacă nu o poţi mânui la perfecţie.

Am încercat, de când sunt în Paris, să identific cauze. Cultura noastră, şcoala noastră nu ne se înghesuie să ne dezvolte competenţe discursive. Suntem blocaţi în litere, ne străduim să fim umbra acestora, clonele lor întru repetitivitate. Un vizual literal ne împiedică să ieşim afară, ne blochează urechile, despre care Pascal Quinard spunea că nu au pleoape, că nu le putem feri de contagiunea sonoră. Prostii! Urechile sunt cochilii goale. Dacă vin melci, atunci ei vin din afară şi sunt coercitivi. Te înfundă în tine. Realitatea este că am terminat o facultate cu profil secundar franceză fără ca cineva să îmi ceară să leg două propoziţii în franceză. Nici în cea serioasă, platoniciană aproape, fără nădejde pentru noi, nici în cea inautentică folosită în instituţiile de învăţământ. Fără ca cineva să mă îmi dea peste nas cu mofturile astea ale mele, că nu pot vorbi, că mă simt complexată, că nu pot să dansez nici în viaţă darămite în limbă (după mine, în limba franceză e dans şi asta mă sperie). Şi îi cred pe toţi cei care îmi spun că mă prostesc. Ca şi cum m-aş ascunde mereu sub o mască imbecilă, protejându-mi adevăratul nucleu de neputinţă prin demonstraţii de retractilităţi exagerate, emfatice. Doar că măştile se lipesc de minte mai repede decât de piele şi, până la urmă, suntem tot aici, că mă complexează teribil franceza, că aş prefera să vorbesc în rusă şi că primele zile în Paris au fost teribile.

În primele zile de Paris am cunoscut infernul lingvistic. E alb şi uşor. Cuvintele îţi lasă lumea dezbrăcată şi trebuie să înţelegi totul de la început. În timp ce călătoream cu metro-ul, după conversaţii, nu foarte lungi, cu cei de la Universitatea Americană – şi aici am văzut încă un semn că nu sunt, oricâte cărţi aş citi, menită Francezei, căci cine vine în Franţa pentru Sartre şi existenţialism şi ajunge tocmai la Universitatea Americană – am cunoscut o angoasă analogă celei de moarte. Pentru prima dată înţelegeam că aruncarea omului în lume este şi o aruncare în limbă. Poate mai ales. Humboldt mi-a revenit masiv în minte. Mă cucerise în primul an de facultate cu ideile sale, ale lui şi ale redescoperitorilor lui. Fusesem adept convins ani de zile că, în fapt, gândirea umană este modelată de limbă, că nu putem gândi decât într-o limbă, care formează un soi de cerc din care se poate ieşi prin învăţarea altei limbi, transgresare care îţi sporeşte cunoaşterea asupra lumii. M-am gândit la toate acestea pentru că a fi într-o limbă în care nu te-ai născut poate fi îngrozitor de incert. Nu doar afazia, cu asta sunt obişnuită, ci ceea ce mi se întâmpla nou era amnezia. Priveam în jur cu lesa cuvintelor căzută, nu mai aveam putinţa de a strânge lumea pe lângă mine şi înţelegeam că originea aruncării în limbă este neant. Atât a primei aruncări, cât şi a tuturor celorlalte concepute ca ieşire înspre altă limbă.

De aceea, probabil, limba şi tot ceea ce ea alcătuieşte nu este niciodată suficientă. De aceea vor exista mereu cei care nu se vor mulţumi cu cărţile şi vor dori călătoriile, contactul brut, aparent nemediat cu ţara X, cu realitatea ei. Mi-am amintit de cei care mă sfătuiau să călătoresc cât mai mult, de unchiul meu lăsându-mă mereu fără replică: trebuie să cunoşti lumea nu numai prin cărţi, să ieşi, să vezi, să simţi aerul. Ideea aceea a cărţilor înşelătoare pe care mulţi o au e poate, câteodată măcar, neîncrederea faţă de limbaj. Altfel, iată că nu e suficient să citeşti cărţi, cuvintele despre Franţa nu îţi redau Franţa. Viclenia e că, mergând în Franţa ca să o simţi, simpla ei geografie este o impurificare precedentă, ascunsă, cu limbaj. Şi mai e ceva referitor la călătorii şi la aşa-zisul contact direct, mai e ceva care scârţâie. Fotografiile. Să surprindem, spunem noi, realitatea. Dar nu am văzut nimic mai corupt decât fotografiile. Priviţi doar la modul ostentativ în care arată ceea ce au căutat cu dinadins înainte. Clădiri frumoase, peisaje tipice, feţe fericite. Amintiri, realităţi, toate astea îmi par teribil de perfide pentru că evident ipocrite. Eu, pentru Parisul meu, nici nu ştiu ce poze aş putea face. Nimic nu l-ar reda. Poate e doar problema mea însă. Nu mă recunosc nici pe mine, nici pe ceilalţi în fotografii. Oglinzi gestuale şi teatrale încremenite peste ceva menit să moară în altă parte. Totuşi am şi eu fotografiile mele. Am vrut să prind în această tristă nemurire şi Turnul Eiffel, şi Notre-Dame, şi incredibilele magnolii ale Aurei, şi Luvrul. Şi, culmea glisării imaginii, tablourile dragi şi regăsite în muzeele Parisului. Trebuie să mărturisesc însă până la capăt. În infernul expulzării din limbă am aflat şi o bucurie ascunsă. Am descoperit lumea ca un corp. În afara limbii am revăzut o realitatea densă pe care o mai întâlnisem poate în copilărie. În afara limbii, Platon recăpăta pertinenţă ontologică, plecând din îndelungata sa robie într-o glumă culturală seacă.

Oh, dar sunt departe de-a livra finaluri, fie şi parţiale, fericite. Impresiile acestea treceau brusc. Adevărul rămânea de partea angoasei. Mai ales că oamenii erau alcătuiţi din limbaj pur şi mă înspăimântau cu frumuseţea lor categorică şi lingvistică. Îmi doream doar ca nimeni să nu mă întrebe nimic. Nici măcar în română. Apoi încet, încet, singură, mi-am construit scări. Pe întuneric şi în somn am reînvăţat franceza. Am vorbit cu oameni în piaţă, în magazine, în alte locuri. Uneori aveam senzaţia că mă descurc chiar bine, uneori aproape vânam ocazii de conversaţie. Alteori, după zece ore de lectură în Biblioteca Naţională n-aveam niciun cuvânt pentru cele mai banale răspunsuri. Cum n-am nici pentru mine în toată povestea asta cu limba. Nu sunt un om timid. E altceva la mijloc.

Aceasta a fost prima mea experienţă în Paris. Va fi şi ultima. Nu ştiu cum e pentru alţii, dar în general, primul pas pe care îl fac într-o ţară străină este să ader rapid, aproape total, într-o imagine despre mine ca fiinţă lingvistică. Care, incredibil de uşoară, mă lasă singură.

(un soi de corespondenta pt Contemporanul)

Paris. Al meu pentru 3 luni. Si cartile, toate cartile.

Van Gogh. Unul dintre

Van Gogh se recompune cum vrea în cuvinte,

din el imagini au plecat pe punţi de toate vârstele

înfăşurat în nemurire ca-ntr-o postfaţă la dâre de incontinenţă cromatică,

Van Gogh respiră artificial,

conectat la aparate ce fabrică aer greoi şi semantic,

visează dealuri pe care răsar ca flori oameni cu chip negru,

cu mintea ascunsă ca o jucărie stricată şi tot mai mult moartea

e o lumină de neon ca fel de îngroşare a locului în care creier şi soare,

deodată, pe lume şi pânză, au gust stătut.

Lui Van Gogh nu îi mai e bine,

trupul lui a trecut precum valul şi e bine că a şi-a revenit

abia acum, după,

când se trezeşte mort lângă propriile sale tablouri,

şi vrea să le finiseze şi îşi prelungeşte în gând mâna

până la prima frunză,

apoi ochii i se tulbură, în ei se zbat peisajele lui toate,

amestecate ca un coctail prost, ornat cu irişi inutili, captivi,

din gând mâna moartă nu-şi găseşte mişcarea,

şi pânzele nu se mai pot ajunge, împlinite singure, muzeificate,

privirile-i transpiră decolorându-se în straturi,

Van Gogh încearcă să adoarmă, dar somnurile s-au încheiat din viaţă

şi acum gunoi pentru trezire, bibelouri galbene depuse pe dorinţa mortului,

pictură rea cu linii de fugă putrezite, închizând orbiri în forme,

ca semn de absenţă falsă, de ochi bolnav până-n adâncuri,

apoi Theo zace aproape, ca un ţărm invizibil unde culorile

se domolesc şi îmbătrânesc

şi dacă s-ar gândi îndelung l-ar putea ajunge.

Am să mă sinucid încă o dată, din energii demodate un ecou îi spune,

şi urechile lui se înmoaie şi tremură,

în mormânt cineva i-a adăugat o ureche de plastic care îi ţine rece şi îl taie,

dar pielea lui e doar un loc în care ea a fost,

atârnă pe scaune goale şi uneori se aşează

muncitori târzii, cu hainele de oraş ieftin

şi cartofii alunecaţi din coridoarele înclinate ale minţii

în stomacul ca un animal de pradă.

Van Gogh e aproape dintotdeauna conectat la aparate

ce-l strâng din decerebrări repetate şi-l construiesc în piaţa mare

a privirilor şi din el ca o apă neagră un altul iasă

cu clişee rupte împrăştiind coaste,

slăbit în trup ca pumni de râme colorate întretăindu-şi orbirea,

Van Gogh mai visează mâini lungi şi-n loc de unghii pleoape.

Şi nimeni nu-l verifică unde pleacă.